Un peisaj scăldat in bătaia lunii și altul scăldat in lumina soarelui

Intr-o dimineață m- am trezit cînd noaptea se îngîna cu ziua. Lumina lunii ce pătrundea prin geamul deschis și aroma dulce a florilor de măr imi aduceau in suflet bucuria primăverii. Am ieșit afară. Era o liniște absolută. In acea clipă mi se păru că sunt doar eu și luna pe această lume. Mă simțeam atit de liberă și nu vroiam să intru in casă. Însoțită de lună, pașii m-au purtat spre adîncul pădurii de lîngă casă, unde era un lac mic cu ape calde și limpezi ca lacrima. Iubeam  atit de mult colțișorul acesta de vis! Oglinda lacului privea cerul nespus de liniștit, iar valurile mici se jucau cu licăririle stelelor reflectate in ele.

Deodată la răsărit, se arătă o linie subțire ca de sînge. Creștea geana zilei, iar pe lac se deslușeau abburi misterioși. O fierbere de flăcări se inălța către cea din urmă stea a nopții, care se făcu albă-albă, tot mai albă, pină se topi in trandafirul zorilor.

Un val de lumină se revarsă pe pămint. El cuprinde cu brațele sale toată ființa naturii. Lumina trezește fiecare viețuitoare și îi inspiră a doua viață. Lumina soarelui pătrunde și in cel de mai nepătruns colțișor al globului pămintesc. Această lumină a soarelui este divină deoarece este sursa de viață a naturii și omului. Soarele cu căldura și lumina sa desface și descoperă orice mister al naturii.

Peisajul care imi place cel mai mult este cel scăldat in bătaia lunii deoarece imi place misterul, lucrurile supranaturale, iar natura este plină de mister și supranatural.

Lui Lucian Blaga iar plăcea peisajul scăldat in lumina soarelui deoarece poetul aspira mai mult spre cunoașterea naturii. Blaga ar ignora și ar respinge peisajul nocturn fiindcă noaptea inglobează in sine un șir de taine: ”…și-ntocmai mărește și mai tare taina nopții…”.

Cuvântul construit poate să aibă gust și mireasmă

La inceput a fost Cuvântul și Cuvântul a rămas de atunci mereu la inceput.

Dintre toate mijloacele de exprimare artistică: culoarea, nota muzicală, etc., doar cuvintele ne leagă de viața sufletească a neamului din care ne-am născut.

Cuvântul a fost cel care ne-a eliberat din cătușele vieții animale. El are menirea să servească drept izvor de bucurie și inspirație pentru milioane de oameni, să exprime dorința, să servească drept mijloc de imbogățire ideologică și de educare morală.

Cuvintele se aseamănă mult cu omul. Ca și ființele umane, ele se inmulțesc având familia lor. Ele mai sunt totodată animale și plante abstracte deoarece nu locuiesc direct pe globul pămintesc, ci pe globul creierului uman.

Prin cuvinte omul poate să-și comunice gîndurile și sentimentele sale altor oameni, și tot prin ele poți vedea sufletul lui, căci vorba este ca o icoană a sufletului unei persoane. Cuvintele traduc prima impresie pe care și-o face spiritul uman despre lumea inconjurătoare. Acestea pot arăta și avea gust diferit: frumoase, bune, urâte, dulci, tari, moi, amare… Ele pot arăta cu atit mai frumos, cu cît sunt imbinate mai potrivit.

Învățarea permanentă a cuvintelor noi te facă să simți că dobândești un suflet nou care iți trezește dorința de a trăi mai departe și de a descoperi lucruri și cuvinte noi. Există, insă, momente când nu iți ajung cuvinte pentru a reda ceea ce se află in sufletul tău.

Pentru om cuvintele sunt o armă mai de preț decât o sabie cu care poate tăia adânc. Ele pot aduce folosuri, dar in același timp și foarte multe pagube care mai apoi sunt regretate amarnic. Insă cale de intoarcere nu mai este, căci după cum nu poți opri piatra odată aruncată, la fle nu mai ai puterea de a opri cuvântul odată spus. Iar rana pricinuită de el nu se va cicatriza la fel de repede ca o rană produsă de o săgeată. Există și situații când un cuvânt spus ne la locul lui sau la timpul nepotrivit poate să răstoarne intreaga viața. Dar un cuvânt bun spus intru-un fle mai deosebit are puterea de deschide uși de fier, de a înmuia o inimă de piatră, și chiar poate fi remediul  cel mai bun pentru un suflet bolnav.

Iată de ce nu trebuie să dăm limba gândurilor noastre, nici acțiune vreunui gând nepotrivit, ci in tot ceea ce facem și ce spunem, trebuie să ne gândim mai intâi la urmări.

Comentariul literar al poeziei ”Noi” de Octavian Goga

”Noi” e un cântec spontan de o mare autenticitate

 și vibrație liric, o doină de jale sfîșietoare…”

 (Ion Rotaru)

In cadrul dezvoltării poeziei românești, O. Goga este cel mai autentic continuator al lui Eminescu. Prin excelent liric, Goga este, ca și Eminescu, un exponent al poporului. El a intuit mai mult ca oricare altul valoarea poetică a doinei, a cântecului de jale, murmurat ca pentru sine insuși, dar cu atit mai emoționant, mai convingător, mai omenesc.

Poezia ”Noi” este o doină cultă in care tendința, revolta impotriva asupririi naționale și sociale a românilor din Ardeal se transformă in artă superioară, intr-un mod surprinzător și original. Versurile lui Goga vehiculează aproape niște concepte: ”jale”, ”lacrimi”, ”cântece”, ”suferință”, ”patimi”, impreună cu elemente ale naturii, luate de asemenea, la nivelul generalităților, fără închegarea unei imagini pictorice, individualizatoare: ”codri verzi de brad”, ”câmpuri de mătasă”, ”fluturi”, ”privighetori”, ”Murul”, ”Oltul”, etc.

Titlul e simbolic: cuvântul semnifică nu numai ființa noastră națională, ci insăși țara, spațiul ei geografic și etnic. La noi este locul de baștină, cu ”codri verzi de brad”, ”cîmpuri de mătase”, cu ”plaiuri scăldate in soare”, cu ”flori și cîntece de horă”. La noi e pămintul străbun. Sunt ”Crișurile” și ”Oltul”, in apele cărora e glas de durere. Om și țară suntem noi, iar poetul, conștiința și inima indurerată a țării.

Versurile, aluzive prin tîlcul cuvintelor simbolice, condensează in ele și nostalgii, și darurui nespuse, suferință și neliniști. Farmecul sraniu, răscolitor al poeziei rezultă din simplitatea lexicului evocator, de proveniență populară, cu valoare unor concepte de jale, suferință, patimi, cărora li se alătură altele, ce domnesc țara. Natura e socială in poezia lui Goga. Umanizată in poezia ”Noi”, ea personifică suferința, ca in doina de jale; proiecția ei este simbolică. Relația dintre țară și om, realizată prin juxtapunerea stărilor sufletești cu elementele care definesc spațiul geografic și entic al țării, capătă rezonanțele grave ale sentimentului de jale al unor tulburătoare neliniști.

Durerea unui neam, străin in propria-i țară, vibrează in petalele florilor, in desișul codrilor, in apele Mureșului și ale Crișurilor. Jalea unui intreg popor obidit este povestită de codri seculari, este purtată din hotar in hotar, de Mureș și de ”tustrele Crișuri”. Natura plinge impreună cu oamenii: nevestele, părinții, feciorii. Insuși bătrinul Olt e ”impletit” din lacrimile vărsate secole de-a rindul. Motivul acestei lamentații generale este ”visul neimplinit”, ”copil al suferinței”, nutrit de milenii de poporul asuprit, este visul eliberării naționale și sociale de a cărui jale ”ne-au răposat∕ și moșii și părinții”.

Poezia este scrisă intr-un limbaj aluziv, cu aspect conspirativ, misterios. Prevestirea unei ”zile mărețe” nu putea fi acută in acele imprejurări, in mod direct, ci prin intermediul unei abundențe metaforice pline de subînțelesuri: „La noi sunt codri verzi de brad (…) Noi o stropim cu lacrimi”.

Expresia unei revolte impotriva asupririi naționale și sociale a românilor din Ardeal, devine in poezia ”Noi” o artă superioară, care poartă nota autenticității și originalității liricii lui Goga in general. Poetul utilizează frecvent conceptele: suferință, lacrimi, jale , patimi, pe care le asociază, in evocare imagini picturale, cu elemente ale naturii: ”cîmpuri de mătasă”, ”privighetori”, ”tustrele Crișuri” etc. Ființa poetului se contopește cu cea a poporului său, inlocuind pe ”eu” cu ”noi”, ceea ce conferă poeziei o notă de simplitate, și totodată un mare rafinament artistic. Sentimentul de jale este accentuat in poezie și rin anaforicul ”la noi”, de 3 ori in strofa I, de alte 2 ori in următoarele două strofe, precum și de epiforicul ”plâng”, de 3 ori in strofa a III-a. Versul final: ”Deșertăciunea unui vis/ Noi o stropim cu lacrimi”, incheie potențînd tonul general al poeziei ”Noi”.

Atmosfera de profundă tristețe din poezie este accentuată și prin numeroase personificări, acestea devenind impresionante, fiindcă sunt făcute in maniera doinei de jale: codrii ”povestesc de jale”, și jale ”duc  Mureșul și Crișurile”, cîntecele ”plîng”, hora ”e mai domolită”, codrii ”iși înfioară sînul”, Oltul bătrin este ”impletit cu lacrimi”.

Cele 5 strofe alcătuite din câte 8 versuri, iambice, sunt constituite in realitate, din cîte 4 versuri lungi, cu cezură, rimate independent (La noi…). in organizarea strofelor, poetul a evitat insă versul lung, cu cezură, nefolosit in poezia populară întrucât ”Noi” are caracterul unei doine și a unei litanii totodată. Fiecare strofă este formată, simetric din cîte două fraze construite prin coordonare. Aceasta sporește impresia de doină de  jale, jale a cărei permanență este subliniată apoi de predicate exprimate la timpul prezent, la prezentul continuu, întărit prin unele gerunzii modale: ”gemînd”, ”plîngînd”, ”îmbrățișînd”. Vocabularul este cel folcloric-popular adecvat: ”codri”, ”jale”, ”bătrinul soare”, ”povestesc cu jale” etc. Lexicul poetic, procedeele și mijloacele artistice, structura versurilor asocierilor de cuvinte etc., creează, in ansamblu, atmosfera de doină și de litanie a poeziei, intitulată atit de sugestiv ”Noi”.

Caracterizarea personajului feminine Elsabeth Leverkuhn din romanul “Doctor Faustus” de Thomas Mann

Mama… este primul si poate cel mai important cuvant pe care il rosteste fiecare. Despre Mama multe s-au spus, se spun si se vor mai spune pentru ca ea reprezinta insusi Universul. Mama este o notiune primordial, primordial in intelepciune, bunatate si iubire. O mama nu este persoana pe care te sprijini, ci persoana care face sprijinul nenecesar.

Primul zimbet, primull pas, primul cuvant, copliaria cu toate tainele ei sunt strins legate de aceeasi persoana care, descrisa cu ajutorul cuvintelor pare ideala. Orice copil, orice fiu vede in mama lui o fiinta mareata, fara de pacat, puternica precum o stinca de mare involburata si totusi, in acelasi timp, o fire blinda, o zina ce a coborit din tarimul basmelor pentru a fi alaturi de noi.

Mama este prezenta in multe opera literare. Astfel, o intilnim si in romanul “Doctor Faustus” de Thomas Mann, in care autorul imprima traditionallului roman de educatie sau de formare a unei personalitati de dimensiuni moderne. “Doctor Faustus” folose;te un fals pretext narativ (viata compozitorului german Adrian Leverkuhn) pentru a face loc in roman meditatiei pe tema geniului.

In fragmentul dat, Elsabeth Leverkuhn este persoanjul principal feminine care este si o mama a unui fiu, Adrian. Ea este of emeie extraordinary de frumoasa cu un suflet mare, dupa cum remarca si autorul: “in viata mea n-am intilnit o femeie mai atragatoare ca Elsabeth Lerverkuhn, (…) persoana ei plina de bun-simt, lipsita cu totul de orice pretentii intelectuale”. Ea mai era si o femeie foarte modesta care “era preocupata tot atit de putin ca si barbatul ei sa umble imbracata orășănește”.  Alături de aceste calități ale ei, se mai adaugă și accentele materne melodiaoase, ”de un bun-gust natural și instinctiv” ce ”au mîngîiat, incă din primele clipe, urechea lui Adrian”.

Tipul de percepție care domină in fragment este cel visual: avea ”capul frumos”, ”obrazul avea forma unui oval”, ”bărbia ascuțită”, ”nas ușor turtit”, ”o gură lipsita de voluptate și de relief” etc. insă, nu lipsesc nici elementele auditive: ”o voce caldă de mezzo-soprană, cu timbru plăcut”, ”vorbea cu o ușoară intonație turingică”, ”murmurînd vreo strofă”, ”să se apuce a cânta cu adevărat nu accepta niciodată”, ”n-am auzit pe nimeni niciodată vorbind mai fermecător, deși spusele ei cuprindeau intotdeauna ceva simplu și practic”.

Elsabeth Leverkuhn ducea un mod de viață modest, cu toate că starea material nu era un area, lucru rar intilnit la oamenii bogați, căci pe aceștia, banii îi schimbă devenind o prioritate in viața lor. Ea niciodată nu și-a arătat interesul pentru starea material, la fel ca și soțul ei. Elsbeth era o femeie și o soție simplă cu un fiu căruia îi acorda o atenție deosebită pentru a-l educa și a-i oferi toată dragostea maternă care se găsea in inima și sufletul ei neprihănit: ”geniul fiului datora mult perfectului echilibru total al acestei mame”. Din acesete considerente Elsbeth e o femeie împlinită deoarece a realizat un vis pe care il au toate fetele: acela de a avea o familie in care să domnească pacea, iubirea, respectful și buna-înțelegere.

Portretul fizic al eroinei este conturate foarte amplu: ”capul frumos”, ”înfățișarea nespus de plăcută, bine proporționată, remarcabilă”, ”tenul oacheș și păarul negru”, ”ochii cu privirea calmă și prietenoasă”, ”obrazul avea forma unui oval mai degrabă scurt, cu bărbia mai curând prelungă, ascuțită, cu un nas destul de puțin classic, ușor turtit și vîrful adus întrucâtva in sus, cu o gură calmă, lipsită de voluptate și de relief. Părul, îi acoperea pe jumătate urechile; îl purta strîns foarte tare, aproape că te puteai oglindi in el, iar cărarea de deasupra frunții dădea la iveală pielea albă a capului”, ”coada, incă groasă și deasă in zilele copilăriei noastre, era răsucită, după moda țărănească, pe după ceafă”. Toate aceste elemente descriu o frumusețe, chiar nepământeană, am putea spune. Ea poate fi comparată cu un inger a cărui prezență este insoțită de lumină și seninătate și zi, dar și noapte. Dragostea pură care stăpânea sufletul ei mare era indeajuns pentru toți care o inconjurau, dar și pentru ea insăși. ea nu neglija pe nimeni din jurul său, insă nu uita nici de sine insăși.

Vestimentația eroinei caracterizează interiorul ei conturând personalitatea ei modestă, onesetă, grijulie și harnică: ”era preocupată tot atitde puțin ca și bărbatul ei să umble imbrăcată orășănește; nu-I stătea bines ă facă pe cucoana”, ”îi venea admirabil portul pe jumătate țărănesc, fustă simplă, confecționată prin mijjloace proprii, un corsaj brodat al cărui decolteu pătrat lăsa să se vadă partea de sus a pieptului, și un gât nițel cam scurt, impodobit uneori cu o bijuterie mică și simplă de aur. Mîinile, arse de soare, deprinse cu munca, ingrijite cu măsură, cu verigheta in dreapta”, ”picioarele, de mărime potrivită, căcînd sigur, in ghete commode, cu toc jos și ciorapi de lînă verzi sau gri, întinși bine pe niște glezne frumos modelate”.

Elsbeth Leverkuhn era o femeie plină de viață care iubea sărbătorile și tradițiile: ”și in zilele de sărbătoare iși impletea in ea și o panglică brodată in culori”.

Portretul accentuează indeosebi ipostazele de mam și de femeie ale eroinei pentru a arăta rolul major pe care il are femeia, deoarece ea este cea care face lumea, fiindcă intreaga societate și intregul Univers a atîrnat, atîrnă și va continua să atîrne de genele femeii.

Portretul realizat de autor este unul realist, dar in care predomină și elementele romantic, deoarece Elsbeth este un personaj tipic in imprejurări tipice, stilul utilizat este unul obiectiv, impersonal și veridic, sunt utilizate detaliile pentru a dezvălui generalul prin particular.

Elsbeth Leveruhn poate fi asociată cu mama lui Nică, Smaranda din ”Amintiri din copilărie” de Ion Creangă. Aceasta, ca și Elsbeth, era o femeie modestă, harnică ca o  albină, ce muncea de zori și pînă in seară. Vestimentația era la fel, una simplă, țărănească. Părul negru si bogat o caracterizează și pe Smaranda. De asemenea, nu lipsește dragostea și căldura sufletească pentru apropiați, dar și ceilalți din jur.

Elsbeth Leverkuhn reprezintă insăși perfecțiunea unei femei, dar totodată și a unei mame. Astfel, ea este un exepmlu demn de urmat.

Caracterizarea personajelor principale din fabula ”Cîinele și cățelul” cu referire la fabula ”Boul și Vițelul” de Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu este el insuși in poizia de conținut etic. Poet al dezinteresării, al altruismului, al binelui public, cînd se dezbară de suferințele insuficient potetizate, ca și de temele lirice convenite, iși regăsește tonul cu adevărat propriu, ca acele din fabule și, mai ales, din epistole și satire.

Fabula ”Cîinele și cățelul” satirizează dorința celor care vor să-și atingă scopul cu orice preț, să ajungă puternici prin aroganță, ipocrizie și amenințări. Prin intermediul personajelor sale, întruchipate de animale personificate, Alexandrescu pune in discuție principiul egalității. Personajele principale ale acestei fabule sînt cîinele Samson și cățelul Samurache.

Samson apare ca un personaj care caută să atragă mulțimea de partea sa, afișînd o falsă modestie (”Și eu poate sunt nobil, dar n-o arăt, nu-mi place”; ” Cîine sadea imi zice, iar nu domnia-voastră”), iar minciuna îl ajută să-și afirme ideile și poziția pe care o dorește egală cu a celor de rang inalt. Susținind egalitatea intre semeni (”Cît pentru mine unul, fiestecine știe/ C-o am de bucurie/ Cînd toată lighioana, măcar și cea mai proastă, Cîine sadea imi zice, iar nu domnia-voastră ”), ceea ce apoi se dovedește a fi o minciună (”Noi, frații tăi, răspunse Samson plin de mînie”), el caută să-i impresioneze pe ascultătorii săi. El se apreciază ca fiiind un nobil, dar fără a arăta acest lucru (”Și eu poate sunt nobil, dar n-o arăt, nu-mi place”). Samson reprezintă omul orgolios, mîndru (”numai pe noi mîndria nu ne mai părăsește”), este parvenit care incearcă să fie modest, dîndu-se drept cine nu este (”poate sunt nobil”, ” Cîine sadea imi zice, iar nu domnia-voastră”). Este cinic și fățarnic, mînios, dar totodată și fals ( ”Oamenii spun adesea că-n țări civilizate/ Este egalitate”; ”Noi, frații tăi, potaie!”). samson este foarte invidios: el neagă puterea altora (”Cum lupii, urșii, leii și alte cîteva,/ Care cred despre sine că prețuiesc ceva”) și se crede singurul ”atotputernic” (”Cunoști tu cine suntem”). Autorul îl prezintă ca ”un dulău de curte ce latră foarte rău”.

Insă pe cățelul Samurache, autorul îl prezintă ca ”un simplu privitor ce ședea la o parte” și care nu știe să deosebească adevărul de minciună, căzînd pradă falsității lui Samson. Fiind naiv și încrezător, el este atras de cuvintele pline de speranță ale dulăului. Insă pentru acest lucru el va fi pedepsit chiar de insuși Samson, care îi spune pe un ton jignitor (”potaie”, ”lichea nerușinată”) și plin de amenințări (”O să-ți dăm o bătaie / Care s-o pomenești”) care este adevăratul sens al cuvintelor sale: ”Că voi egalitate, dar nu pentru căței”. Prin aceste cuvinte el dovedește că îi subapreciază pe cei mai slabi decît el și vrea să-i menținsă sub starea lor de supunere față de cei ce sînt mai puternici. Samorache reprezintă omul simplu (”simplu privitor”), observator (”auzind vorba lor”). Este lipsit de mîndrie și demnitate, e băgător, lingușitor și laș (”Și că nu au mîndrie, nici capriții deșarte,/ S-apropie îndată”). El laudă pe cine nu trebuie, afișîndu-se frați cu ei (”Gîndirea voastră, zise, imi pare minunată,/ Și sentimentul vostru îl cinstesc, frații mei”). Dar cînd e pus in fața faptului, el ezită (”Dar ziceați…”).

Aceste două personaje sunt diferite, dar totodată și apropiate, deoarece fac parte din aceeași clasă, dar unul se dă mare și tare, iar altul se lingușește.

De multă inginiozitate dă dovadă Grigore Alexandrescu in fabula ”Boul și vițelul”. El critică ”boul”, altfel zis – prostia personificată prin cuvîntul ”bou”. In context ”cireadă” va să semnifice societatea. In spiritul vorbei populare ”Prost să fii, noroc să ai”, poetul descifrează cu iscusință situația in care ”un bou ca toți boii puțin la simțire, / In zilele noastre de soartă-ajutat, / Și dect toți boii mai cu osebire, / Dobîndi-n cireadă un post însemnat”. Dialogul înfiripat după versurile citate pune începutul propriu-zis al fabulei: ” – Un bou in post mare? – Drept , cam ciudat vine,/ Dar așa se-ntimplă in oricare loc:/ Decît multă minte, știu că e mai bine/ Să ai totdeauna un dram de noroc”.

Odată pusă temelia, fabula se desfășoară de la sine: boul, ajuns ”șef” peste ”cireadă”, devine ”îngîmfat și nici nu se uită la ai săi, rămași boi ”de rînd”. Numai vițelul, prostul inocent, nu poate înțelege parvenitismul ”unchiului” său. Drept care insistă să-i facă o vizită și nu-i vine a crede că acesta, trecînd pe lîngă el, nici nu-l observă. Abia la a doua vizită vițelul devine martor al unui scurt dialog dintre bou și sluga acestuia: ” – Boierule, zise, așteaptă afară/ Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu”. / ” – Cine? A mea rudă? Mergi de-l dă pe scară./ N-am astfel de rude, și nici voi să-l știu”.

Ca intr-o mică operă dramatică, autorul iși joacă bine măștile pină le evidențiază semnificațiile umane. Schimbul de replici este dinamic, sobru. Un element important al fabulei este lipsa moralei propriu-zise, al cărei loc îl ține in mod firesc dialogul-poantă, final nevinovat la prima vedre, dar care sugerează adevărul vieții cu un efect mai mare decît acela al unei morale obișnuite.

Morala lui Alexandrescu e expresia unei nobile lepădări de sine și a celui mai desăvîrșit altruism. Izvoarele inspirației nu vin numai din nisipurile neroditoare ale sufletului, ci țîșnesc și din larga pînză de apă vie și proaspătă a patriei și chiar a umanității. Idealul lui s-a fixat de timpuriu in dorința de a înălța sufletele, de  a le smulge din egoismul vieții înguste pentru a le arunca in marea intereselor naționale și generale.

Poetul nu cere bogății și situații, ci cuget drept, nestrămutat de pe calea dreptății și a virtuții, stăpîn pe sine; nu imploră decît dorul unei omeniri mai fericite. Morală altruistă și umanitară.