Comentariul literar “Romeo și Julieta” de W. Shakespeare și caracterizarea Julietei

Ianuarie 15, 2013 3 comentarii

William Shakespeare este unul dintre cele mai importante nume ale literaturii universale. Un mare dramaturg și poet englez care s-a născut in 1564 și a plecat in neant in 1616. A scris comedii, drame și tragedii (Comedia eroilor, Hamlet, Regele Lear etc.). dar cea mai cunoscuta opera a sa este Romeo și Julieta – o tragedie in 5 acte, scrisa in 1594, care are la baza sa o peveste reală, petrecută in sec. Al XIV-lea. Aceasta este, probabil, cea mai cunoscuta poveste de dragoste din istoria lumii. Aparține genului liric, iar specia din care face parte este tragedie, deoarece are un deznodamint tragic.

Tema acestei opere este lupta marii iubiri impotriva destinului.

Familiile Capulet și Montagne erau cele mai importante in Verona. Insă intre ele existau neințelegeri mari care durau de foarte mult timp.

La inceputul piesei, Romeo, o figură romantică tragică suferă din cauza Rosalindei care nu îi împărtășește dragostea.

La dineul fastuos organizat de lordul Capulet, Romeo o urmărește pe Rosalinda. și in loc să incerce să se apropie de ea, el iși petrece timpul in lamenatre “sufocându-se sub povara grea a dragostei”. Astfel, deodată el observă o femeie superbă de care se indrăgostește la prima vedere. La fel și ea se indrăgostește de Romeo, fără ca să se cunoască unul pe altul. și odată ce o vede pe Julieta, aceasta devine central Universului, iar Rosalinda e uitată. Spre deosebire de pasivitatea față de Rosalinda, cu Julieta, Romeo este deosebit de active. El incearca să se facă remarcat și chiar să-I smulgă un sărut. După ce ei iși dau seama că interesul lor este reciproc, Romeo îi cere jurăminte de dragoste, iar apoi îi cere fratelui Lawrence să-I căsăstoreacă in taină. Fratele Lawrence este surprins, dar Romeo ii explică că a uitat-o pe Rosalinda. Observăm că deși abia s-au intilnit, Romeo incerca săs e asigure de legătura lor, comportament opus celui față de Rosalinda.

După căsătorie, relația dintre Romeo și Julieta devine mult mai complex și implică mai mulți factori. Un moment important este cel in care Romeo il intilnește pe Tybalt, cu care este acum inrudit prin căsătorie. Impulsivul Romeo incearcă să se stăpinească in fața lui, dar pină la urmă răspunde provocării acestuia și il ucide in luptă. Pentru această crimă, Romeo este exilat la Montana și separate de mireasa lui. In acest timp, tatăl Julietei decide că a sosit timpul să se căsătorească cu Paris, hotărind chiar și data nunții. Julieta nu e de accord cu hotărirea aceasta și decide să se sinucidă.

Friar Lawrence ii oferă Julietei o poțiune petnru a-și stimuli moartea. Ea hotărăște să o ia in noaptea dinaintea nunții, pentru a putea fi răpită de Romeo. In acea noapte, la sosirea lui Paris, familia Capulet descoperă că Julieta a murit, iar pregătirile de nuntă transformindu-se in pregătire de inmormîntare (actul 4).

In actul final, Romeo se indreaptă spre Veroan pentru a-și vedrea iubita petnru ultima dată, el neștiind de planul ei. După ce il ucide pe Paris, Romeo ia și el otrava, o sărută pe Julieta epntru ultima oară, iar apoi moare. Julieta se trezește după ce a trecut efectul poțiunii, dar când vede că Romeo a murit se sinucide și ea.

 

Alte personaje importante din această operă sunt: Doica, fratele Lawrence, Mercuto, Tybalt.

 

Romeo și Julieta sunt personajle principale ale operei cu același nume.

Julieta este o fată tinără de doar 14 ani și membră a familiei Capulet. Ea nu este crescută de mama sa, ci de Doica, care ii este prietenă, confidență, și chiar mamă. Julieta intotdeauna se bizuie pe ea in situațiile cele mai dificile care apar de-a lungul piesei. Insă mama sa biologic, Doamna Capulet, nu ii este apropiată. Aceasta vrea să-și căsătoreacă fiica cu Paris atunci când ea atinge virsta măritișului, fără a ține cont de sentimentele ei. Julieta incearcă să-I vorbească, insă ea nu dorește nici să audă și ii spune că se va mărita cu el chiar și cu sila.

Relația Julietei cu Romeo este diferită de toate celelate. Văzindu-l la petrecere, ea se indrăgostește de el la prima vedere și in câteva ore el devine cea mai important persoana din viața ei.

Ea vrea să se căsătorească cu el, deși știe că familiile lor nu vor accepta acest lucru. Fiind indrăgostită, ea nu dorește să mai gândească logic și decide să se căsăstorească cu el in taină. După căsătorie , ea este optimist și crede că necazurile s-au incheiat, când, de fapt, ele abia vor incepe. Pe tot parcursul piesei Julieta ii este devotată soțului său fiind gata să renunțe la numele său și refuză să se căsătorească cu Paris. Singura dată când simte furie impotriva lui este atunchi când acesta îl ucide pe Tybalt, dar după ce a reflectat asupra acestei intimplări ea realizează că, de fapt, este de partea iubitului său soț.

Pe parcursul piesei, Julieta evoluează transformându-se intr-o femeie independent. Primul semn este impotrivirea in fața părinților săi la căsătoria cu Paris. La sfârșitul piesei ea se trezește și îil găsește pe iubitul său Romeo mort. și deoarece nu dorește să trăiască fără el, ea se sinucide. și incă o dată vedem devotamentul față de soțul ei și dragostea profundă ce o avea pentru el.

 

Fratele Lawrence este un personaj secunda al acestei opera. El este unicul care dorește să aducă pacea intre cele 2 familii. Este un fel de personaj oglindă al Doicii. El celebrează căsătorea celor doi tineri și o ajută pe Julieta să se prefacă moartă pentru a nu se căsători cu Paris. El are un plan bine stability pentru a salva relația indrăgostiților, dar din nefericire, acest plan dă greș. Sinuciderile celor doi vor atârna greu pe umerii fratelui Lawrence, care in esență este un om bun, dar care a luat niște decizii greșite.

 

Mesajul operei este foarte clar: pentru iubire trebuie să luptăm tot timpul, niciodată nu trebuie să dăm inapoi. Astfel, dificultățile vor fi invinse.

Impresii: este o poveste de dragoste nemaipomenit de frumoasă, insă, cu părere de rău, cu un final tragic. Această operă te indeamnă să lupți pentru dragoste (și nu numai) până la sfârșit, deoarece doar dragostea este cea care iți dă aripi pentru a zbura de fericire pină in al nouălea cer. Dragostea este cea care iți face viața mai dulce, te face să nu observe neajunsurile din jur, să uiți de problemele care le ai. Atunci când iubești ai pentru ce și pentru cine trăi.

Comentariul literar al poeziei ”Doina” de Mihai Eminescu

Ianuarie 1, 2013 7 comentarii

Fiind unul dintre puținele nume privilegiate, Eminescu implică și condensează o pluralitate de semnificații, o veșnică prospețime, răminind in același timp, un motiv inepuizabil in toate genurile literare, deoarece, ca o chemare permanentă, ca o poruncă a inălțimilor, posteritatea se simte nu numai datoare, dar și onorată să-l prezinte in toată complexitatea lui profund fascinantă și nepieritoare.

Printre marele sale poezii ”Luceafărul”, ”Sara pe deal”, ”Floare albastră”, ”Epigonii” se numără și ”Doina” care a fost publicată in prima ediție de ”Poezii” a lui Titu Maiorescu in 1883.

In ”Doina” M. Eminescu, preocupat de realizarea unei mitologii românești, se oprește asupra istoriei naționale intr-o comuniune cu natura, cu ”tot ceea ce aparține fundamental ”poporului”. Aparține genului liric.

”Doina” este semnificativă pentru simbolul ce-l reprezintă cîntecul de speranță și de durere a poporului nostru. Este un strigăt, o imprecație antivrăjitorească, o descîntare, de unde și tonul violent – imprecator – descîntător. Mesajul este unul de protest și o chemare la unitate.

Sentimentele de jale, cu blestemul și rugăciunea, se impletesc intr-un crescendo-liturgic, dat de tonul direct și appăsat al discursului poetic.

Poezia e alcătuită din două părți. Prima parte cuprinde spațiul geografic, ironia, sarcasmul, fac din poezie o sinteză de gîndire și simetrie eminesciană – intr-un destin al deznădejdii – concentrat in versul ”Sărac, in țară săracă”; ”Vai de biet român săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul”. Partea a doua a poeziei sugerează legătura dintre Ștefan cel Mare și poporul său chiar după moarte.

Verbele sunt utilizate la timpul prezent.

Din punct de vedere dispozitiv rima este imperecheată.

Chemat in ajutorul poporului său, cornul lui Ștefan urma să deștepte Moldova toată, codrii simbolizînd natura in consens cu poporul, așa cum o făcuse Decebal, la rindul său. Poezia se incheie prin blestemul aruncat asupra răului țării.

Cuvintele cheie inundă poezia: Nistru, Tisa, Hotin, Satu Mare, Boian, Vatra Dornii, Sătmar, Săcele reprezintă limitele teritoriului extins al românilor, arătind cit de mare era Moldova; codrul reprezintă un centru de viață, o rezervă de răcoare, apă, mîncare și un loc sigur oferindu-le românilor ajutor in timpul războiului (Codrul – frate cu românul – ); românul deși e in propria țară se simte străin (Și-i străin in țara lui); și totuși el este un mare luptător; izvorul reprezintă focare, energie, veșnicie (Și isvoarele îi seacă – ); dușmanii sunt cei care năvăleau din toate părțile, instaurîndu-se in Moldova și nedorind să plece fiind orbiți de bogățiile și frumusețile ei (Vin muscalii de-a călare; Curg dușmanii in puhoi/ Și s-așează pe la noi).

Clopotele simbolizează o chemare, un apel către toți credincioșii sau un mesaj către toți oamenii Moldovei (Clopotele să le tragă/ Ziua ntreagă, noaptea ntreagă,/ Doar s-a ndura Dumnezeu,/ Ca să-ți mîntui neamul tău!). Putna sugerează ideea rugii poporului către ”Ștefan și Dumnezeu” care reprezintă centrul spiritual al tuturor românilor care se consideră adevărați creștini (Ștefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta). Zborul păsărilor este simbol al realțiilor dintre cer și pămint (Sboară păsările toate). Valea este complementul simbolic al muntelui, locul unde se unesc pămintul și apa cerului pentru a da recolte bogate (Sus la munte, jos la vale).

Figurile de stil sunt prezente in toată poezia: epitete (neagra strinătate, țară săracă, biet român săracul), comparații (Îndărăt tot dă ca racul), metafore (”Codru – frate cu românul” – a ocrotit oamneii pe timp de urgie), inversiuni (Vai de biet român săracul), hiperbole ( ”Curg dușmanii in puhoi” – nu numai un dușman ne vrea pămintul ci foarte mulți, iar românul e nevoit să tacă (Toate cântecele pier;/ Sboară păsările toate), antiteze (”străinii” – cei care au venit neinvitați, ”neamul” ce reprezintă rădăcinile: Cine-au îndrăgit străinii; Și neamul nemernicia).

Intrată in universalitate incă din timpul vieții, proteica personalitate eminesciană devine izvor de inspirație poetică, de-a lungul timpului, in variatele ipostaze ale meteoricei, dar dramaticei sale existențe.

Poezia ”Singurătate” de M. Eminescu. Interpretarea textului liric din perspectivă structuralistă (strofele 4-7)

Decembrie 2, 2012 Lasă un comentariu

”În odaie prin unghere

S-a țesut păienjeniș

Și prin cărțile in vravuri

Umblă șoarecii furiș.

În această dulce pace

Îmi ridic privirea-n pod

Și ascult cum învelișul

De la cărți ei mi le rod.

Ah! De cîte ori voit-am,

Ca să spînzur lira-n cui

Și un capăt poeziei

Și pustiului să pui;

Dar atuncea greieri, șoareci,

Cu ușor – măruntul mers,

Readuc melancolia-mi,

Iară ea se face vers.”

 

Nivelul fonetico-prozodic. Strofa a patra: vocalele mediane și închise (e, u, ă), vocalele deschise (a, o, i), consoanele lichide, vibrante (r, l, ț), nazalele (n, m), siflanta sonoră (ș, j), diftongul (șoareci), triftongul (odaie, păienjeniș) dau sugestia de interiorizare, liniște, de singurătate.

Strofa a cincea: rostirea legată (privirea-n), nazalele (m, n), vocalele mediane și inchise (e, u, ă), consoanele lichide, vibrante (l, r, ț), siflanta sonoră (ș), vocalele deschise (i, o , a), diftongul (această, privirea) sugerează pacea, liniștea.

Strofa a șasea: conturul intonațional (Ah!), rostirea legată (voit-am, lira-n), suflanta sonoră (s, z), vocalele mediane și inchise (e, u, ă), vocalele deschise (a, i, o), consoanele lichide, vibrante (r, l), diftongii (pustiului, poeziei), nazalele (n, m) exprimă starea de plictiseală și obosire, o stare de tristețe a dezamăgirilor.

Strofa a șaptea: vocalele mediane și inchise (e, u, ă), vocalele deschise (a, i, o), consoanele lichide, vibrante (l, r), nazalele (n, m), siflanta sonoră (s, ș), rostirea legată (ușor-măruntul, melancolia-mi), diftongii (atuncea, șoareci, readuc, melancolia, ea) reprezintă o stare de inspirație.

Concluzie: cercetarea nivelului fonetico-prozodic a scos in evidență că aceste 4 strofe sugerează o stare de melancolie, singurătate, pace.

Analiza structurii prozodice a strofei denotă că e aceeași de patru ori:

8 silabe…………..

7 silabe…………..

8 silabe…………..

7 silabe…………..

Rima este incrucișată și se prezintă astfel:

Feminină, neaccentuată

1

2

masculină, accentuată

3

4

Ritmul poeziei este complex, cu accent variabil.

Nivelul lexico-semantic al discursului: cuvinte din fondul lexical principale/de bază (melancolia-mi, pace); cuvinte – simbol (cărți, liră, greieri); cuvinte care radiază valuri de semnificații (unghere, păienjeniș, cărți, înveliș, greieri); cuvinte cu sens figurat (să spînzur lira-n cui; să pun capăt poeziei și pustiului; melancolia se face vers); cuvinte cu sens propriu (umblă șoarecii furiș; în odaie prin unghere/ s-a țesut păienjeniș); arhaisme (vravuri); neologisme (melancolia); epitetul substantivului (dulce pace, ușor-măruntul mers); metonimiile (ca să spînzur lira-n cui; vers) accentuează creația.

Nivelul gramatical al textului. În textul poeziei se atestă următoarele forme gramaticale: substantive (20), adjective (1), adverbe (3), pronume personale (5), verbe (9).

Comentariul formelor gramaticale: substantive nearticulate, sugerind incertitudine, singurătate (odaie, păienjeniș, pace, mers, vers); substantive la plural nearticulate (unghere, cărți, greieri, șoareci); substantive la plural articulate (cărțile, șoarecii); substantive la singular articulate (privirea, învelișul, lira, poeziei, pustiului, melancolire); verbe la modul indicativ, perfect compus (s-a țesut, voit-am); verbe la modul indicativ, timpul prezent (umblă, ridic, ascult, rod, readuc, se face       verb pronominal); verbe la modul conjunctiv, timpul prezent ( să spinzur, să pui); dativul posesiv cu pronume personal (imi ridic, mi le rod, melancolia-mi).

Astfel, deci, atmosfera singurătăți e adincită prin imaginile simbolurilor foarte sugestive ale poeziei, cum ar fi: păienjenișul țesut prin unghere, șoarecii care umblă pe furiș și care se aud cum ronțăie cărțile. Totodată, măruntul mers al greierilor și șoarecilor, ”soli ai tristeții liniștite” readuce melancolic in sufletul poetului inspirația, idee sugerată și de metafora ”melancolia se face vers”.

”Luceafărul” de M. Eminescu

Noiembrie 21, 2012 1 comentariu

Identificați tablourile poemului și intitulați-le. Poemul este alcătuit din patru tablouri: 1) dragostea dintre fata de împărat și Luceafăr; 2) idila dintre Cătălin și Cătălina; 3) călătoria Luceafărului spre Demiurg pentru a cere dezlegare de nemurire; 4) reintoarcerea Luceafărului la locul lui pe cer și constatarea că fata de impărat nu s-a putut rupe din cercul ei strîmt.

Relatați cu cuvintele voastre povestea de dragoste a Luceafărului și a Cătălinei. Cum vi se pare această poveste? Această poveste mi se pare neobișnuită. Poemul ”Luceafărul” este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul este in egală măsură un poem de dragoste și un poem filosfic.

Primul tablou ne prezintă o fantastică poveste de iubire intre două ființe aparținind unor lumi diferite. Contemplind de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafărul de seară se indrăgostește de o preafrumoasă fată de impărat. Fata la rindul ei este cuprinsă de același sentiment. Fata la rindul ei este cuprinsă de același sentiment. In concepția fetei Luceafărul este un spirit, pentru chemarea căruia trebuie o formulă magică de descîntec: ”Cobori in jos Luceafăr blînd…”.

Luceafărul, la chemarea fetei se aruncă in mare și preschimbat intr-un tinăr palid, cu părul de aur și ochi scînteietori, purtind un gulgiu vînăt, încununat cu trestii apare in fața fetei ca un inger, ca un zeu. O invită pe fată in palatele lui de pe fundul oceanului unde toată lumea s-o asculte pe ea.

Peste cîteva nopți fata cheamă din nou pe Luceafăr, acesta o ascultă și din văile haosului avind ca tată soarele și mamă marea apare din nou in fața fetei. Acum vine inveșmintat in negru și purtind pe șuvițele negre de păr o coroană ce pare că arde.

Tinărul demonic îi făgăduiește miresei sale cununi de stele și oferă cerul pe care să răsară mai strălucitoare decît celelalte. Dar și de data aceasta fata îi refuză apropierea și simte senzația de călduri.

Fata este incapabilă să iasă din condiția ei și pentru a conviețui cu Luceafărul îi cere acestuia să devină muritor ca și ea. La această cerere Luceafărul răspunde afirmativ din cuvintele sale reieșind sacrificiul suprem pe care este gata să-l facă ”in schimb pe o sărutare” pentru a adovedi fetei că o iubește. De aceea este hotărit să se nască din păcat și să fie dezlegat de nemurire.

Cel de-al doilea tablou se desfășoară in plan terestru, in plan uman, este idila dintre Cătălin și Cătina. Avem aici o atmosferă intimă, familiară. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fată de impărat, ea devine Cătălina, ceea ce inseamnă că acum este o fată ca oricare alta cu un nume comun, care se poate indrăgosti rapid de un băiat oarecare. Cătălin este viclean copil de casă, un paj din preajma impărătesei, băiat din flori, dar indrăzneț cu ochii. Urmărind-o pe Cătălina socotește că e momentul să-și incerce norocul și prinzind-o intr-un ungher îi servește Cătălinei o adevărată lecție de dragoste.

Cătălina la inceput este mai retrasă, mai reținută și mărturisește lui Cătălin dragostea pentru Luceafăr. Dar Cătălin găsește remediul: ”Hai și-om fugi in lume” și astfel Cătălina va pierde visul de luceferi.

Partea a treia a poemului cuprinde călătoria Luceafărului prin spațiul cosmic și convorbirea cu Demiurgul. Demiurgul este rugat să-l ierte de nemurire să-l facă muritor de rind. Pentru un zbor atit de indrăzneț Luceafărului îi crește aripa la dimensiuni uriașe. Din cauza vitezei colosale cu care zbura mișcarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, rătăcitor printre stele. Zona in care se află Demiurgul e infinitul, neantul stăpinit de groaza propriului vid adînc ca visul uitării.

In dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de viața obișnuită, de stingere este numit Hyperion. In discuția dintre cei doi, Demiurgul îi propune, ca pentru a renunța la gîndul său de a deveni muritor, trei lucruri: să-l facă cîntăreț încît să asculte toată lumea de cîntecul lui, conducători de oști sau înțelept. Demiurgul este dispus să-i dea ”pămintu-n lung și marea-n larg/ Dar moartea nu se poate”.

Luceafărul este o parte a universului, celui ”tot” pe care o reprezenta Demiurgul, iar a-l rupe din acest sistem ar insemna distrugerea echilibrului universal. și atunci ca un ultim argument, Demiurgul îl indeamnă pe Hyperion să privească spre pămintul rătăcitor să vadă ce-l așteaptă.

Al patrulea tablou ne aduce din nou in planul terestru, dar și in cel universal cosmic. Hyperion devenit din nou Luceafăr se intoarce pe cer și iși revarsă din nou razele asupra Pămintului. El descoperă pe cărările din crînguri sub șiruri lungi de tei doi tineri indrăgostiți care ședeau singuri. Fata îl vede și îl cheamă să-i lumineze norocul. Oamenii sunt ființe trecătoare. Ei au doar stele cu noroc, in timp ce Luceafărul nu cunoaște moarte. Mîhnit de cele ce vede, Luceafărul nu mai cade din înaltul la chemarea fetei ci se retrage in singurătatea lui cconstatind cu amărăciune: ”Ce-ți pasă ție chip de lut/ Daco-i fi eu sau altul?/ Trăind in cercul vostru strimt/ Norocul vă petrece/ Ci eu in lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”.

Planul uman – terestru: fată, mireasă, copil; mări, oceane, valuri, apa; cărări, văi, dealuri, crînguri; corăbii; castel; mîndru tinăr; trestii, tei, flori; Pămint; Cătălina; Cătălin; oameni.

Planul universal – cosmic: Luceafăr, fecioara, luna, stele, bolți, rază, cerul, inger, soare, Demiurg.

Precizați motivele pirn care se concretizează cîteva din temele poemului, exemplificîndu-le cu versuri:

a)      Tema iubirii. Motive: Zburătorul (Și pas cu pas in urma ei/ Alunecă-n odaie), Hyperion (Ea il privea cu un surîs/ El tremura-n oglindă), Luceafărul (Cobori in jos, luceafăr blind,/ Alunecînd pe-o rază,/ Pătrunde-n casă ca in gînd/ Și viața-mi luminează), Cătălin (Și ca să-ți fie pe deplin/ Iubirea cunoscută,/ Cînd sărutindu-te mă-nchin,/ Tu iarăși mă sărută).

b)      Geniul. Motive: mortul viu (Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scînteie-n afară), înger (Un inger se arată), Demiurgul (Și din a chaosului văi/ Jur imprejur de sine,…/ Cum izvorau lumine), fulger (Și s-arunca fulgerător).

c)      Timpul. Motive: fortuna labilis (Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște), noapte (O, dulce-al nopții Domn,/ De ce nu vii tu? Vină!), somn (Iar eu vorbind cu el in somn/ Oftind din greu suspină).

d)     Natura/ cosmosul. Motive: teiul (Sub șirul lung de mîndri tei/ Ședeau doi tineri singuri), spațiul (Din goluri a se naște), lună (Și lună intre stele), pămint (Pămintu-n lung și marea-n larg).

Antiteze: naștere – moarte (Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște), om comun – geniu (Și apa unde-au fost căzut/ In ceruri se rotește,/ Și din adinc necunoscut/ Un mindru tinăr crește), refuz – acceptare (Iar tu să-mi fii mireasă/ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată).

Comentariul literar al versurilor:

Noiembrie 21, 2012 Lasă un comentariu

”Dar vai! Sub luceferi palizi ai bolții

Cum sta in amurg, la izvor aplecat,

veni un mistreț uriaș și cu colții

îl trase sălbatic prin colbul roșcat.

-Ce fiară ciudată mă umple de singe,

Oprind vînătoarea mistrețului meu?

Ce pasăre neagră stă-n lună și plinge?

Ce veștedă frunză mă bate mereu?…”

”Mistrețul cu colți de argint” Șt. A. Doinaș 

In ”Mistrețul cu colți de argint” prințul urmărește fiara năzdrăvană, simbol al absolutului care nu se lasă cucerit, dimpotrivă, cunoaște metamorfozind realul și pină la urmă omorind pe creator.

Mistrețul este simbol al autorității sacerdotale, al curajului și temerității. Dar in general simbolistica lui este de ordin negativ: acest animal figurează de oibicei ignoranța și patima, pornirile bestiale, dezmățul.

Aplecat asupra izvorului, simbol al conștiinței de sine, pirnțul din Levant se cunoaște pe sine, adică penetrează nivelul conștiinței de sine. In acest moment se produce atacul forțelor răului ostile eliberăriii sufletului, simbolizate prin mistrețul cu colți de argint, care sugerează demonul. Moartea prințului din Levant este arhetipală. Dincolo de lumea aceasta se trece doar părăsind lumea materială, trupul, moment care simbolic este sugerat de versul: ” Ce pasăre neagră stă-n lună și plinge?”.

Vinătoarea este o probă a virtuții și bărbăției. Trebuie invins un obstacol, trebuie parcurs un ”traseu” și trebuie de luptat cu aparențele. Labirintic, drumul prințului este sinonim cu rătăcirea, asociat cu intunericul, cu spațiile tăinuite, cu primejdia. Mistrețului, animal spăimos și versatil, îi găsim corespondenței intre monștrii faunei basmice. Desigur, la acest nivel, semnificațiile imediate sunt transparente. Cum in basm finalul are totdeauna semnificație ascendentă, chiar și atunci cînd personajul piere, și aici moartea prințului intră in firescul existenței, al limitării umane, rezumînd destinul sau condiția sa care trebuie s se incheie : ” -Ce fiară ciudată mă umple de singe,/ Oprind vînătoarea mistrețului meu?/ Ce pasăre neagră stă-n lună și plinge?/ Ce veștedă frunză mă bate mereu?…”.

Versurile sunt construite pe model clasic, cu cezură la mijloc, rime masculine și feminine din punct de vedere metric, și incrucișată din punct de vedere dispozitiv.

Semnificații ale detaliilor intră  in rotunjimea alegorică: amurgul in care moartea pindește ființa (cum sta in amurg), luceferii și izvorul așază in poziție antitetică stingerea cu regenerare perpetuă a elementelor; cromatica crepusculară este simbol al demonismului.

Figurile de stil utilizate in aceste versuri sunt: epitete (colb roșcat, mistreț uriaș, luceferi palizi, fiară ciudată, pasărea neagră, frunză veștedă), personificări (”Ce pasăre neagră stă-n lună și plinge?”, ” Ce veștedă frunză mă bate mereu?”), metafore (”Sub luceferi palizi ai bolții”), intrebări retorice  (”Ce pasăre neagră stă-n lună și plinge?”, ” Ce veștedă frunză mă bate mereu?”), exclamații (”Dar vai!”). termenii ce indică timpul sunt: ”Sub luceferi palizi ai bolții”, ”amurg”, ”lună”. Termenii ce indică spațiul unde se desfășoară acțiunea sunt: ”la izvor aplecat”, ”îl trase prin colbul”, ”vînătoarea”, ”veștedă frunză”.

”Povestea are un pronunțat caracter educativ, o valoare etică de neignorat, căci traseul încercărilor repetate, al idealului concurat de ispite solicită însușirile nobile din partea prințului. Sensul tragic al existenței umane impune provocarea limitelor și sugerează măreția omului care, in efortul său de a triumfa asupra morții, trebuie să-și asume moartea.

Comentariul literar al poeziei ”Cercul” de Camil Petrescu

Noiembrie 21, 2012 Lasă un comentariu

”E vîrtej amețitor, nimic abrupt

Nu-i oprire sus, e dedesubt

Nu mai căuta și nu gîndi – e vis

Cercul lumii a rămas inchis.”

 

Alături de Eugen Lovinescu și de George Călinescu, C. Petrescu este una dintre marile conștiințe literare ale generației interbelice. Spirit neliniștit, de inaltă intelectualitate, receptiv la experiențlele literare ale timpului, C. Petrescu scoate la iveală o operă divesrificată ca formă și specii literare, dar unitară in tematică și conținut, cuprinzind proză, teatru, eseistică, filosofie, note de jurnal și de călătorie, și chiar poezie. Unul din ciclurile de poezii ale lui este ”Transcendentalia” care a apărut in 1931 și conține o poezie filosofică, in care fixează ”imposibilitatea spiritului de a cunoaște absolutul”. Una dintre poeziile care este inclusă in ciclul”transcendentalia” este ”Cercul”. Această poezie este o incercare de a spune foarte multe idei in cuvinte puține. Camil Petrescu pledează pentru poezia de idei care să fie insă o ”notație precisă, realistă inainte de a se zvîrli in golul de sus al imaginilor”, o modalitate de cunoaștere plastică”.

”Cercul” este o poezie ermetică, al cărei titlu poate fi explicat de la însuși semnificația cuvintului ”cerc” care reprezintă o suprafață limitată de o circumferință; o linie curbă inchisă care mărginește o astfel de suprafață. Cercul este o figură geometrică perfectă simbolizind, deci, perfecțiunea și ințelegerea umană fără egal. Închis, fără inceput și fără sfirșit, complet desăvirșit. Cercul mai este și semnul absolutului, nemărginirii și veșniciei. In conștiința românească, cercul este asociat soarelui, cercului, lunii și lui Dumnezeu. Cercul include sensurile armoniei prin comunicare, iar cunoașterea este raprotată la posibilitățile limitate ale ființei, prin sensurile moștenite din latină ale verbului ”a incerca”.

Tema poeziei este viața trăită ca un ciclu inchis la fel cum e cercul – noi trăim pe pămint, insă de foarte multe ori ne infiltrăm in lumea visului care e fără de sfirșit și in care posibilitățile sunt nelimitate, după care revenim la viața noastră trăită aici pe pămint.

Din punct de vedere compozițional, poezia e alcătuită din 4 versuri, adică este un catren cu rimă imperecheată. Poezia include două mari motive: cel al visului (Nu mai căuta și nu gîndi – e vis) și al cercului, care este și laitmotiv (Cercul lumii a rămas inchis). Prin vis autorul reliefează contrastul dintre real și ideal, ca o  unică evadare din realitate. De asemenea, visul este o formă de cunoaștere pe care eroul liric ignoră să o incerce (Nu mai căuta și nu gîndi), incercînd să se convingă pe sine insuși că nu se merită să riște fiindu-i teamă de această cunoaștere de dinafara cercului. Viața eroului liric este inchisă intr-un cerc unde se simte protejat de orice pericol, dar totuși, iși dorerește să afle ce e înafara acestuia, insă e cuprins de panică și renunță la acest gînd.

”Cercul” este on incercare de a cuprinde metaforic fenomenologiei pure. Este folosit procedeul juxtapunerii de afirmații și contra-afirmații orientate către același obiect: imaginea virtejului produs de imposibilitatea ieșirii din conștiință, de a atinge esența pură, de unde rezultă că cercul nu mai e simbol al perfecțiunii, ci devine un spațiu al claustrării.

Un accent deosebit îl au figurile de stil utilizate: epitetul metaforizat (vîrtej amețitor) care reprezintă o mișcare continuă, dar foarte iute, eroul liric văzînd in interior iluzie, iar in exterior liniște; metafora ” Cercul lumii a rămas inchis”, dacă îi facem o asociere a cercului cu o aură atunci putem spune că eroul liric se simte in siguranță, fiind protejat; prin antiteza „Nu-i oprire sus, e dedesubt” autorul nu poate vedea nici Nordul cercului, dar nici Sudul lui, insă dacă imaginativ îl vede pe hirtie, atunci poate vedea susul și josul. Formele scurte ale verbului ”a fi” (-e, -i, -e, -e) pot fi asociate cu cele din ”Hamlet” de ”a fi” sau ”a nu fi” exprimind o nesiguranță totală. Prin verbele la modul imperativ ”nu căuta” și ”nu gîndi” eroul liric exprimă o dorință, dar in același timp și o poruncă, iar prin verbul ”a rămas” eroul conștientizează pericolul din afară și iși dorește ca cercul luminii din viața lui să rămină inchis.

Ca poet modern, C. Petrescu a inceput să fie receptat mult mai tirziu. El atage azi atenția prin izbitoarea originalitate a ideilor și mai ales prin vivacitatea și patosul caracteristice discursului său. Spirit multivalent, C. Petrescu a lăsat urme inconfundabile in toate genurile de expresie in care s-a manifestat și , practic, nu i-a rămas străin nici un domeniu al scrisului.

Comentariul literar al poeziei ”Doina” de M. Eminescu

Noiembrie 21, 2012 1 comentariu

”Eminescu a fost, intr-un cuvînt, un om inzestrat să exprime sufletul jalnic sau mînios al unei mulțimi in primejdie de a fi strivită de puterile îndîrjite ale lumii vechi, să o învioreze cu vehemență și s-o împingă inainte, arătindu-i viitorul in chipul unui trecut idilic și pe care soarta l-a aruncat intr-o societate părînd entuziastă de progres și grăbită de a-i lepăda veșmintele vetuste, dar hotărită a nu abandona nimic din privilegiile ei.” (George Călinescu)

Eminescu este unul dintre puținele nume privilegiate. El implică și condensează o pluralitate de semnificații, o veșnică prospețime, rămînînd in același timp, un motiv inepuizabil in toate genurile literare, deoarece, ca o chemare permanentă, ca o poruncă a înălțimilor, posteritatea se simte nu numai datoare, dar și onorată să-l prezinte in toată complexitatea lui profund fascinantă și nepieritoare.

Printre marile sale poezii ”Luceafărul”, ”Sara pe deal”, ”Floare albastră”, ”Epigonii” se numără și ”Doina” care a fost publicată in prima ediție de ”Poezii” a lui Titu Maiorescu, in 1883. In această poezie M. Eminescu este preocupat de realizarea unei mitologii românești și se oprește asupra istoriei naționale intr-o comuniune cu natura, cu ”tot ceea ce aparține fundamental ”poporului”.

”Doina” este semnificativă pentru simbolul ce-l reprezintă cîntecul de speranță și de durere a poporului nostru. Este un strigăt, o imprecație antivrăjitorească, o descîntare, de unde și tonul violent – imprecator – descîntător. Sentimentele de jale, cu blestemul și rugăciunea se împletesc intr-un crescendo-liturgic, dat de tonul direct și apăsat al discursului poetic.

Poezia parține genului liric, iar mesajul ei este unul de protest și o chemare la unitate. Tema acesteia o reprezintă Românul care este străin in porpria-i țară și chemarea in ajutor a Măriei Sale, Ștefan, ca să izbăvească poporul român de sub jugul străinilor ce au invadat păminturile române. Motivele abordate in această poezie sunt: cel al străinului care a invadat țara șii românul nu se mai simte ca la el acasă; motivul Românului care este străin in propria țară; motivul Măriei Sale, Ștefan care este chemat in ajutor să scape țara de invazia străinilor.

Poezia ”Doina” este alcătuită din două părți. Prima parte cuprinde spațiul geografic, ironia, sarcasmul care fac din poezie o sinteză de gîndire și simetrie eminesciană – intr-un destin al deznădejdii – concentrat  in versul ”Sărac, in țară săracă” și ”Vai de biet Român , săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul”.  In aceste două versuri este concentrat sentimentul de deznădejde, indignare, compătimire și regret. Poetul regretul asupra faptului că o țară atit de bogată, care are munți, codri, rîuri, mare, bogății subterane este totuși o țară săracă. Partea a doua a poeziei sugerează legătura dintre Ștefan cel Mare și poporul său chiar după moarte. Chemat n ajutorul poporului său, cornul lui Ștefan urma să deștepte Moldova toată, codrii simbolizînd natura in consens cu poporul, așa cum o făcuse Decebal la rîndul său.

Verbele sunt utilizate la timpul prezent. Rima este imperecheată.

Cuvintele cheie inundă poezia: Nistru, Tisa, Hotin, Satu Mare, Boian, Vatra Dornii, Sătmar, Săcele reprezintă limitele teritoriului extins al românilor, arătind cît de mare era Moldova; codrul reprezintă un centru de viață, o rezervă de răcoare, apă, mincare și un loc sigur, oferindu-i românilor ajutor in timpul războiului (Codrul – frate cu românul – ); românul care deși e in propria țară se simte străin (Și-i străin in țara lui), și totuși, el este un mare luptător; izvorul reprezintă focare, energie, veșnicie (Și izvoarele îi seacă – ); dușmanii sunt cei care năvăleau din toate părțile, instaurîndu-se in Moldova și nedorind să plece fiind orbiți de bogățiile și frumusețile acestei țări (Vin muscalii de-a călare; Curg dușmanii în puhoi/ Și s-așează pe la noi).

Eminescu utilizează multe cuvinte – simboluri. Clopotele simbolizează o chemare, un apel către toți credincioșii sau un mesaj către poporul român (Clopotele să le tragă/ Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/ Doar s-a-ndura Dumnezeu,/ Ca să-ți mîntui neamul tău!). Putna sugerează ideea rugii poporului către ”Ștefan și Dumnezeu” care reprezintă centrul spiritual al tuturor românilor care se consideră adevărați creștini (Ștefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta). Zborul păsărilor este simbolul relațiilor dintre cer și pămint (Zboară păsările toate). Valea este complementul simbolic al muntelui, locul unde se unesc pămintul și apa cerului pentru a da recolte bogate (Sus la munte, jos la vale).

Figurile de stil sunt prezente in toată poezia: epitete (negra străinătate, țară săracă, biet român săracul), comparații (Îndărăt tot dă ca racul), metafore (”Codru – frate cu românul” – a ocrotit oamenii pe timp de urgie oferindu-le adăpost și hrană), inversiuni (Vai de biet român săracul), hiperbole (”Curg dușmanii in puhoi” – nu numai un dușman ne vrea pămintul nostru bogat, ci foarte mulți, iar românul e nevoit să tacă, ”Toate cîntecele pier;/ Sboară păsările toate”), antiteze (”străinii” – cei care au venit neinvitați, ”neamul” care reprezintă rădăcinile: ”Cine-au îndrăgit străinii/ Mînca-i-ar inima cîinii,/ Mînca-i-ar casa pustia/ Și neamul nemernicia!”, ”Îndrăgi-i-ar ciorile/ Și spînzurătorile!”) prin care autorul iși exprimă atitudinea față de dușmanii țării.

Această poezie este una actuală deoarece chiar și astăzi, Moldova noastră, cît de mică a rămas ea, oricum nu este lăsată in pace. Dacă va continua tot așa, posibil ca in cîțiva ani să nu mai rămină nimic din ea. Cu părere de rău, acesta este adevărul.