Rezumatul schiţei „Vasile Porojan” de V. Alecsandri

„Vasile Porojan”, privită sub aspectul tipologic al fondului faptic, are un real substrat autobiografic. E concepută sub forma unei scrisori către un prieten şi aduce in subiect un prim erou-copil din lietratura română. Schiţa incepe cu mărturisirea unei dureri (Am pierdut in zilele trecute un tovarăş de copilărie; Am pierdut in Vasile Porojan pe cel de pe urmă martor al inceputluli vieţii mele, rivalul meu in giocul de arşice şi in azvârlitura de pietre de asupra bisericii sfântului Ilie…). amărăciunea şi nota mişcător omenească se imbină de la bun inceput cu o nostalgie uşor sentimetnală, căci scriitorul prezintă, de la viziunea virstei de 60 ani, un crâmpei curat de copilărie, domniat de fericirea jocului şi al preiteniei dezinteresate. Inventivi, fericiţi in jocurile lor războinice, „meşteri in arta de a fura merele şi perele”, neobosiţi la „Puia gaia”, la „Poarcă”, la „Ţurcă”, „eram mândri unul de altul”… Prozatorul invocă bucuriile şi necazurile copilăriei, ispita jocului şi a şotiilor de tot felul, relatează despre toate cu o complezenţă moale, inţeleaptă, iertătoare, iar pe alocuri cu o notă d eumor şăgalnic. Işi aminteşte anii de studii la pensionul Cuenim, când cea mai fericită petrecere era să se urce pe capra unei trăsuri vechi şi să viseze „De acolo priveam cu melancolie dealurile Socolii, /…/ Dorul de călătorii ce deşteptase in mine…”.

Constatând „strania nedreptate a soartei”, el ne informează de la bun inceput, că „valurile lumii” şi treptele sociale ne-au despărţit de mult unul de altul, /…/…”. Revenind, el repetă iarăşi amărit că „Porojan avea să rămână pitar şi numai pitar”. De asemenea ne informează despre eliberarea ţiganilor de pe moşia lui şi despre efectele acestui act: s-au intros „goi , bolnavi, morţi de foame, ingheţaţi de ger şi au căzut in genunchi „cu rugămintea” ca să-i primesc iar robi ca in vremile cele bune, după cum spuneau ei…”.

Această concluzie ne permite să ne apropiem mai mult de concepţia lui Alecsandri – omul ppolitic in cetăţeanul.

Umanismul

 

Trăsături distinctive	Reprezentatnţi şi opere de referinţă	Teme abordate, evenimente descrise	Mijloace artistice de exprimare, mărci stilistice
Etnogeneza românească Lupta pentru independenţa naţională Reflecţia filosofică asupra condiţiei umane Cartea are un rol educativ Dezvăluirea adevărului, dreptăţii, eroismului Dragostea de patrie Respectul real al demnităţii umane	„Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie	Marile probleme ale existenţei in pragul sec. XVI Idealurile vieţii de moarte Crâmpeie din viaţa curţilor domneşti Slavonisme Caracter testamentar şi de iniţiere Parabole Maxime Comparaţii plastice Autocaracterizarea antiteze	Slavonisme Caracter testamentar şi de iniţiere Parabole Maxime Comparaţii plastice Autocaracterizarea antiteze
	Grigore Ureche „Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dragoş Vodă până la Aaron Vodă	menirea istoriei originea moldovenilor şi a limbii lor domnia lui Ştefan cel Mare slavonisme arhaisme caracterizarea descrieerea expresii vechi populare proverbe naraţiunea	slavonisme arhaisme caracterizarea descrieerea expresii vechi populare proverbe naraţiunea
	Miron Costin „De neamul moldovenilor”	originea românilor combaterea unor păreri greşite in această privinţă soarta poporului patriotismul descriere ştiinţifică arhaisme metafore, epitete expresii populare neologisme construcţie savantă a frazei	descriere ştiinţifică arhaisme metafore, epitete expresii populare neologisme construcţie savantă a frazei
	Ion Neculce „O samă de cuvinte”	locul şi rolul istoriei patriotismul poporul care suferă din cauza boierilor critica domniilor fanariote comparaţii metafore epitete naraţiune dialog lirism expresii sfaturi umor sănătos ironie caustică	comparaţii metafore epitete naraţiune dialog lirism expresii sfaturi umor sănătos ironie caustică

 

„Neamul Şoimăreştilor” de M. Sadoveanu

Tema romanului o constituie lupta ţăranilor răzeşi impotriva boierimii acaparatoare (aceasta reprezintă realitatea socială specifică secolului al XVII-lea).

Personajele:

a)      Tudor Şoimaru – oştean viteaz din răzeşime;

b)      Stroe Orheianu – boier asupritor;

c)      Magda – fiica lui Stroie Orheianu , fata de care se indrăgosteşte Tudor;

d)     Beiul Cantemir – căpetenie a tătarilor, se crestează la braţ cu cuţitul şi-şi jură prietenie veşnică;

e)      Simeon Bîrnovă – din vechi neam boiresc şi viitor domn al ţării, prietenul lui Tudor;

f)       Bătrânul Mihu – unchiul lui Tudor Şoimaru;

g)      Aniţa – ţărancă simplă cu care se va căsători Tudor;

h)      Ştefan Tomşa – ocupă tronul Moldovei cu ajutor turcesc şi tătăresc, alungându-i de pe scaun pe Movileştii sprijiniţi de şleahticii polonezi (Tudor Şoimaru şi Simeon Bârnovă sunt in slujba lui);

i)        Alixăndrel, „doamna” lui Irimia Movilă, Potocki, Husein, Constantin-Vodă Movilă, Mihai-Vodă, Sultanul, Mârza, Gheţea, Recia, Mahmud, Nicoriţă Armaşul, moş Chirilă, pan Vasca, Alioşa Popovici, Hrişa, Dumitru Lie, Ispas, Cazacul Vladislav Dumbrovschi, Aron-Vodă, baba Maria, Gavril, Ion Dumitru, Vasile Neculai Şoimaru, Iancu Flor, Gheorghieş Ciudin, Ianciu Ţiganul, Stanislau Lancoroski, Elisabeta, Ilun, Avramicu, Maftei, Nicolai Zubovski, Vladimir Coribut, Samoil Coreki, domniţa Ecaterina, Pan Samoil, Pavel Minski, Nistor Ureche.

Relaţia dintre personaje. In acest roman sentimentele şi gândurile personajelor se concentrează in fapte şi acţiuni; scriitorul nu intreprinde analize psihologice profunde, lăsând să vorbească insăşi realitatea. Deşi au un contur concret, personajele sadoveniene (Tudor Şoimaru, Simeon Bărnovă, Cantemir-bei) par totuşi desprinse dintr-o atmosferă de legendă; e o particularitate a artei sadoveniene.

Cele trei întâlniri ale lui Tudor cu Magda:

1)      Salvarea Magdei de către Tudor Şoimaru, răpită de cazacul Vasca;

2)      Drumul spre Răut şi manifestarea năvalnică a iubirii in pădurea de mesteceni; despărţirea lui Tudor de magda cu gândul reintilnirii ei la conacul de la Murgeni după revederea satului natal;

3)      Regăsirea Magdei in Polonia in mijlocul nobililor poloni şi umilinţelel pe care le indură.

Decodificarea conflictului social. Conflictul social principal priveşte o importantă problemă socială: lupta dintre răzeşi care se zbat să-şi apere pământurile şi boierii care incearcă să-şi întindă moşiile şi peste ocinile răzăşeşti. Răzeşii erau susţinători ai domnitorului Tomşa, iar boiermea era reprezentată de Stroie Orheianu, devotat doamnei lui Irimia Vodă.

Subiectul nuvelei istorice „Alexandrul Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi

Expoziţiunea. Nuvela descrie un episod din viaţa socială a Moldovei de la mijlocul secolului XVI. Personajul central al nuvelei este Alexandru Lăpuşneanul. Viclenia, cruzimea şi ipocrizia lui sunt trăsături care definesc intreaga lui fiinţă. Personajele secundare sunt Ruxanda, soţia domnitorului Tiran; cuviosul Teofan; Moţoc care e perfid, viclean; Veveriţă – un duşman ascuns al domnitorului; Spacioc şi Stroici care sunt tineri insufleţiţi de un sincer patriotism.

Intriga. Elementele caracteristice eseţiale ale lui Alexandru Lăpuşneanul sunt: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră” sau „Zic să fie zis că de se va scula, va popi şi el pre unii”.

Desfăşurarea acţiunii. Conflictul se bazează pe voinţa de autoritate a domnitorului şi opoziţia boierilor, eai in capitolul al şaptelea şi pe ciocnirea dintre ţărănime şi boierimea spoliatorie simbolizează prin Moţoc. Până la urmă Alexandru Lăpuşneanul este otrăvit de soţia sa, aceasta fiind indemnată de boierii pribegi.

Punctul culminant. Lăpuşneanul îi ucide pecei 47 de boieri şi aşază apoi pe o masă in formă de piramidă capetele lor, arătindu-le doamnei Ruxanda drept făgăduitul leac de frică.

Deznodamântul. Timp de 4 ani Lăpuşneanul nu mai prunceşte nici o execuţie insă, totuşi, ii chinuieşte pe unii boieri consideraţi suspecţi. In timpul şederii sale la Hotin Lăpuşneanul se imbolnăveşte şi căzând la pat intr-un moment de delir cere să fie călugărit. Odată venit la realitate îi  ameninţă pe toţi cu moartea, inclusiv pe soţia şi fiul său „M-aţi poit voi, dar de mă voi indrepta, pre mulţi am să popesc şi eu”. La sfatul lui Spancioc, Ruxanda pune otravă in băutura soţului său care işi găseşte astfel sfârşitul.

Concluzie. Autorul a lăsat faptele să se deruleze singure şi personajele să se manifeste in voie, totul stând sub semnul unei accentuate obiectivităţi.

Rezumatul nuvelei „Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi

Nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanul” este o lucrare pragmatică in care este evocată figura lui Alexandru Lăpuşneanul in cea de-a doua domnie.

Aparţine genului epic, insă compoziţional, nuvela respectă mai mult cerinţele genului dramatic. Distingem in ţesătura intimă a nuvelei 2 planuri. Unul ne anunţă acţiunile lui Lăpuşneanu in vederea nimicirii boierilor, iar cel de-al doile oferă, la scenă deschisă spectatorului, desfăşurarea faptelor. Adică cel de-al doilea plan constituie esenţa dramatică a nuvelei. Cele patru episoade, ce se succed, implinesc de la inceput până la sfârşit caractereisticile unei opere menite a fi reprezentate; gradaţie, tensiune, izbucniri temperamentale, mişcări ample, trăiri puternice, sfârşit spectaculos.

Capitolul I – „Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreau”, se desfăşoară sub semnul voinţei despotice a eroului principal care işi expune tranşant viitoarele măsuri ce le va lua împotriva boierimii („Voi mulgeţi laptele ţării, dar au venit vremea  să vă  mulg şi eu pre voi. Destul, boieri!”). Pactul incheiat cu Moţoc, boierul intrigant şi duplicitar, relevă, de la inceputul nuvelei, arta lui C. Negruzzi de a pătrunde psihologia personajelor, de a le caracteriza prin mijlocirea acţiunii şi analizei deopotrivă.

Capitolul II cu motto-ul „Ai să dai samă doamnă!”, reprezintă un tablou ce pare a fi mai mult rezultatul fanteziei şi inventivităţii scriitorului, creat cu scopul de a pătrunde in adâncime personajul principal; comportametnul lui alexandru Lăpuşneanu faţă de doamna Ruxanda relevă şi mai convingător un temperament impulsiv, gata să-şi înjunghie soţia, care îi cere îndurare şi stăvilirea omorurilor boierilor. Eroul işi afişează acum dominantele psihice. El se încruntă şi-i făgăduieşte un „leac fără de frică”. Lăpuşneanu, beat de sânge, pune la cale un groaznic măcel al boierilor. El se duce la biserică şi, in faţa lor, simulează pocăinţî, invitându-i la un ospăţ de împăcare. Afară de stroici şi spancioc, care fug peste graniţă, toţi ceilalţi boieri cad in cursă, urmând invitării. In toiul ospăţului, lefegii se năustesc asupra boierilor, măcelarăindu-i pe toţi.

Capitolul III – „Capul lui Moţoc vrem…” anunţă cea mai dramatică parte a nuvelei. Prinzând de veste celel ce s-au petrecut la palat poporul se revarsă vociferând spre curtea domnească. Lăpuşneanu il intreabă ce vrea. După oarecare dezorientare, in cele din urmă, toţi unesc glasurile cerând capul lui Moţoc, pe care-l socotesc pricina răutăţilor. Vodă il predă furiei poporului care-l linşează.

Lăpuşneanu aşază apoi pe o masă in formă de piramidă capetele celor 47 de boieri, scenă ce ia proporţiile unui masacru, este creată nu numai cu nerv, dar şi cu o mare forţă narativă. Dinamica frazei fixează in fiecare clipă altă atitudine: „Cei bătrâni murea făcându-şi cruce; mulţi insă din cei mai juni se apărau cu turbare…; „Unii, deşi răniţi, se încleştau cu furie de gâtul ucigaşilor, şi, nesocotind ranele ce primeau, îi strângeau pân îi înăduşeau”…

Negruzzi dovedeşte o rară intuiţie in fixarea unor caracteristici succinte, atât ale domnului şi boierilor, dar indeosebi ale poporului; ele definesc fie convingere, laşitate, ca in finalul replicii lui Moţoc („Eu sunt boier mare!  Ei sunt nişte proşti!”), fie luciditate şi socotinţă in faţa unei situaţii critice, ce se  desprindea din replica domnului: – „Proşti, dar mulţi”, răspunde Lăpuşneanul cu sânge rece…, sau lipsa de orientare, descumpănire in masa de „burzuluiţi”.

Capitolul IV intitulat „De mă voiu scula, pre mulţi am să popesc şi eu”, deşi reprezintă sfârşitul unui tiran, nu se ridică la dramatismul şi complexitatea situaţiilor sociale şi psihologice din cel de-al treilea. După scena făcută lui Ruxandra, Lăpuşneanul nu mai omoară, dar schingiuieşte in mod barbar. De frică să nu fie căclat de boierii pribegiţi in Polonia, se mută la Hotin. Aici il apucă frigurile. Văzându-şi aparoape  sfârşitul obştesc cere să fie tuns călugăr şi să se rânduiască de urmaş fiului său. Pe urmă, revine călugăr şi să se rţnduiască de urmaş fiului său. Pe urmă, revine asupra hotărârii („de mă voiu scula, pre mulţi am să popesc şi eu”), dar doamna Ruxandra, sfătuită de mitropolitul Teofan şi indemnată de boierii pribegi Spancioc şi Stroici, ce scăpaseră d emăcel, il otrăveşte. Lăpuşneanu „invaţă să moară”, el care „ştia numai  a omorâ”. Aici eroul principal se manifestă natural”, mai ales in clipa in care se trezeşte din delir, şi surprins d esituaţie, aruncă cu potcapul intr-un călugăr. In chinuri grozave işi dă sufletul.

Rezumat „Iliada” de Homer

In lucrare se povesteşte legenda războiului troian, provocat de o intrigă sentimentală din lumea olimpienilor. Deoarece frumosul Paris, fiul regelui Priam, o declară pe Afrodita cea mai frumoasă dintre zeiţe, Hera şi Atena notărăsc să răzbune această nedreptate. Când Paris o răpeşte pe frumoasa Elena de la curtea lui Menelaos, else se avântă in luptă de partea oştilor ahee.

In timpul nunţii Elenei cu Menelaos, toate căpeteniile ahee care râvniseră la mâna ei juraseră că, dacă cineva va păta cinstea lui Menelaos, vor sări in apărarea lui. Astfel, Agamemnon, Ulise, Ahile, Nestor, Diomede, Aiax şi alţii pornesc o expediţie impotriva Troiei, care era condusă de regele Priam.

La un moment dat aheii sunt pe cale de a părăsi asediul Troiei şi de a se intoarece acasă. Dar zeiţa Atena il incintă pe Odiseu să impiedice retragerea şi să nu- i lase să triumfe pentru că ei n-o s-o cedeze pe Elena pentru că din cauza ei au murit mulţi greci.

Patrocle, cel mai bun prieten al lui Ahile, a imprumutat armele şi platoşa acestuia pentru a-i speria pe duşmani. Insă, in timpul bătăliei el este ucis de către Hector. Aflând această veste tristă, Ahile a uitat de mânie şi a intrat in luptă pentru a răzbuna moartea prietenului său Patrocle. El il ucide pe Hector şi-i lasă trupul in pulbere, refuzând troienilor de a-i aduce cinstea cuvenită prin ritualurile funebre.

Datorită Zeilor, Hector ştia dinainte soarta Troiei şi a propriei sale vieţi. Dar, dintr-un indemn al datoriei, ce vine din profunzimile conştiinţei il face să indepărteze orice gând de retragere in faţa primejdiei. El vrea să o convingă pe Andromaka că va fi răpus pentru ca oamenii de pe alte meleaguri, unde se va afla ea in sclavie după căderea cetăţii, să nu poată spune altfel decât cuvintele: „Iat-o pe soţia lui Hector, acela care s-a distins printre troienii imblânzitori de cai, când se dădeau lupte in jurul Troiei”. El spunea că e mai bine ca o movilă de pământ să-i acopere rămăşiţile pământeşti, decât să-i audă ţipetele şi să o vadă pe Andromaka dusă in sclavie.

Pe când era noapte, ferit de intuneric şi cu ajutorul zeilor protectori ai cetăţii, bătrânul Priam vine cu daruri bogate la Ahile şi-i cere, prin vorbe pline de durere, trupul fiului său ucis. El vede in Priam nu numai un tată, extrem de indurerat d emoartea fiului, dar vede un tată, care se aseamănă cu insuşi tatăl spu. El a acceptat să-i inapoieze trupul lui Hector, căruia i se fac funeralii fastuoase.

Insuşi Ahile va fi ucis apoi de Paris – care, ajutat de Apollo, ii va ţinti călcâiul vulnerabil cu o săgeată otrăvită – şi va fi jelit de toţi grecii, timp de 17 zile. Cu ajutorul vicleanului Ulise, cetatea care nu putuse fi doborâtă prin puterea armelor va fi invinsă prin puterea minţii, prin intermediul calului troian.

Această poveste fascinantă a cetăţii Troia va deveni, peste timp, materialul din care Vegilius va inălţa Eneida, epopeea eroului Troian care fa face să renască cetatea spulberată in nemuritoarea Romă.