When do people lose respect?

Many people want to be strong personalities because nowadays in most cases these people gain respect. Some of them try to impose themselves by sound knowledge, others by power, some by authority, others by violence. There is such a need today to be approved of, to be accepted. Now people are less respected for good behavior or for a correct speech.

Today you are respected if you are rich. But if after a while you have ruined people will not talk to you as if they didn’t know you.

Such people as the poor, the disabled, people of a different religion or political beliefs, elders are not respected and sometimes they are discriminated against. They can’t get well-paid jobs and be fully accepted by the society.

Many inherit an indifferent, disrespectful attitude towards these groups of people and don’t even try to find out by themselves whether it is right or not. If my parents disregarded the poor why should I care about them? If my neighbor avoids the disabled why should I be concerned about them? And the list may continue. It is easier this way. You don’t feel responsible. But the question is: how would you feel if you were one of them?

To be a human means to be a responsible person.

“What sculpture is to a block of marble education is to the soul” Joseph Addison

Education represents an important chapter for each human being’s life. To educate is harder than to study because child’s education is an art. The parents model for their baby the future HUMAN.

First of all you have to be yourself educated that you would be able to educate somebody. To do a sculpture that will speak about it all the people and for a long time you have to be a skillful sculpture with gold hand, so is with education.

Education is an activity being a spiritual and intellectual field above all, make up from the values which were produced by the mankind lengthways of the centuries. Education represents the natural state of each person, in which he enters at birth and in which he is let down only at death.

Education depends not only of the parents. The man is always urged – by family, relatives, friends, and teachers – by the whole mankind – to become better. It is necessary to be better. It is good to help each other to become better, it means to realize always, anywhere and fully the act of education, not to let happen the degradation of the human being, of his life and of the society in which every person is created like a human being.

The games, verbal communication, the news-papers, the magazines and the books, the television, the literature and the arts – all of them have an influence on people’s education. Some of them will try to imitate what they saw or what they heard.

Education also needs for human, material and financial resources. If the person will be unemployed he will not have money and he will not have what to eat. As a result he will begin to steal or even to kill. The perfect character of education is extending because of his universality on all the spheres of the life and of the society. We suffer of hunger, of misery and sickness not because of the lack of the food and of some harmful natural conditions. We suffer because of the people that were educated on negative principles. Education is the only human activity that can opposes to negative principles of mankind.

People’s education is a process which continues all the life. The changing of human being through education takes place for the whole life an d it may produced anytime and anywhere.

Education is realized on those reasons which generate and give sense to the literature, to the art and to the religions. The difference is that education is more responsible of the evil from the world than the art and the religion. Because education can be so powerfully in the producing of the evil, so like in the producing of good. The base on education is sent on the Good, the Beauty, the Truth, the Justice and of the Liberty – these are fundamental values of the mankind above which lasts always the Sacredness.

Tehnici narative din romanul „Patul lui Procust” de C. Petrescu

Camil Petrescu se declară adept al tehnicilor narative moderne, al autenticităţii fără rezerve in literatură. Autenticitatea este esenţa noului in toată creaţia literară a lui C. Petrescu. Obsesia autenticităţii stăruie, la toate nevelele textului in „Patul lui Procust”, roman care reface ca intr-un puzzle două poveşti de dragoste, roman desptre care ai impresia că se construieşte singru, liber, desprins de orice grilă de convenţii şi de constrângeri: celel 3 scrisori ale doamnei T., jurnalul lui Fred in care sunt transcrise şi scrisorile lui Ladima către Emilia – toate acestea sunt organizate de fluxul memoriei afective, spărgându-se o barieră cronologică.

Tehnica romanului „Patul lui Procust” este cea a relativismului modern, consecvent ideii conform căreia „să nu descrii decât ceea ce vezi, ceea ce auzi, – singrua realitate pe care o pot povesti”. Spre deosebire de romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” in care naratorul-personaj era singura conştiinţă car filtra evenimentele, in „Patul lui Procust” tehnica e complexă. C. Petrescu lărgeşte sfera de observare a realităţii prin prezentarea unor mărturii deosebite, fiind astfel un „perspectivist”.  „Patul lui Procust” se compune din două confesiuni al unor personaje deossebite relativ la aceleaşi evenimente. Prin notele din subsolul paginilor autorul explică textele, el cunoscându-i pe Fred şi pe doamna T. Perspectiva narativă se realizează prin prisma personajelor dar şi prin prisma autorului, care este şi el protagonist şi işi expune ideile cu privire la literatură in subsolul paginilor. Realitatea se dezvpluie din aceste unghiuri diferite de vedere ca o reflectare a relaţiilor umane.

Ca „dosar de existenţe”, romanul nu are un personaj principal. Cele mai multe personaje sunt nenominalizate (doamna T., D., X.), numele lor integral il aflăm pe parcurs, subliniiindu-se astfel, relativizarea. Personajele sunt relativizate prin relfectarea lor in mai multe conştiinţe. Else se constituie antetic, împletindu-şi destinele. Eroii lui ilustrează toate ipostazele impactului dintre intelectual şi societate, intelectualul fiind un gânditor lucid care problematizează existenţa, care raportează totul la valorile absolute, generatoare de conflicte. C. Petrescu reconstituie imaginea societăţii româneşti intr-o manieră originială, modernă, din perspectiva personajului intelectual privind aspecte fundamentale ale existenţei: căsătoria şi averea, politca şi averea, războiul, drama conştiinţei omului modern.

Structura romanului este imprevizibilă, complicată şi in acelaşi timp mecanicp precum insăşi viaţa. In dezvoltarea subiecului cele douăă planuri (planul personajelor şi planul mnaratorului) interferează prin conştiinţa unificatoare a naratorului-martor-personaje (notele de subsol), prin perceperea subiectivă ca o confesiune mereu la persoana I din perspectiva fiecărui personaj, deci pluriperspectivsmul – tehnică modernă conform căreia fiecare personaj işi impune mai multe puncte de vedere asupra acleleiaşi felii de viaţă, de aici reieşind ca metodă literară folosită, introspecţia (secvenţa in care se descrie casa fără acoperiş, imagine susţinută semantic la nivelul fiecărei fraze prin simboluri ale disecţiei, ale cunoaşterii prin descompunere in analiză).

Memoria involuntară se manifestă in momentul in care Fred Vasilescu se află in budoarul actriţei de condiţie uşoară Emilia Răchitaru şi o pune pe aceasta să răspundă intrăebărilor, aparent dezinterat; povestea de dragoste dintre doamna T. şi Fred Vasilescu (reinviată prin memoria involuntară, in calda după-amiază de august) incepuse cu 4-5 ani in urmă, atunci când Fred îi ceruse doamnei T.  să-i redecoreze apartamentrul.

Scena rememorării şi totodată a autoanalizei este patul Emiliei, devenit un supliciu procustian, căci personajul işi reevaluează propira-i experienţă prin rapoarte la povestea lui Ladima, ale cărui scrisori le citeşte pe patul Emiliei, căpătând revelaţia că acesta ii este frate, „frate adevărat, din acelaşi altori de suferintţă”.

Autenticitatea scrierii este asigurată prin exactitatea şi minuţia notării, utilizarea fragementelor din presă, discursuri oficiale, extrase din jurnalul de companie a l scriitorului-narator prezent in subsolul cărţii.

Originalitatea romanului constă in fineţea şi subitiltatea analitică de factură subiectivă, realizată prin memoria involuntară şi durata subeictivă. Scriitorul filtrează totul prin conştiinţa sa unică şi ordonatoare (scris la persoana I-a, autorul este personaje şi narator).

Rezumat „Iliada” de Homer

In lucrare se povesteşte legenda războiului troian, provocat de o intrigă sentimentală din lumea olimpienilor. Deoarece frumosul Paris, fiul regelui Priam, o declară pe Afrodita cea mai frumoasă dintre zeiţe, Hera şi Atena notărăsc să răzbune această nedreptate. Când Paris o răpeşte pe frumoasa Elena de la curtea lui Menelaos, else se avântă in luptă de partea oştilor ahee.

In timpul nunţii Elenei cu Menelaos, toate căpeteniile ahee care râvniseră la mâna ei juraseră că, dacă cineva va păta cinstea lui Menelaos, vor sări in apărarea lui. Astfel, Agamemnon, Ulise, Ahile, Nestor, Diomede, Aiax şi alţii pornesc o expediţie impotriva Troiei, care era condusă de regele Priam.

La un moment dat aheii sunt pe cale de a părăsi asediul Troiei şi de a se intoarece acasă. Dar zeiţa Atena il incintă pe Odiseu să impiedice retragerea şi să nu- i lase să triumfe pentru că ei n-o s-o cedeze pe Elena pentru că din cauza ei au murit mulţi greci.

Patrocle, cel mai bun prieten al lui Ahile, a imprumutat armele şi platoşa acestuia pentru a-i speria pe duşmani. Insă, in timpul bătăliei el este ucis de către Hector. Aflând această veste tristă, Ahile a uitat de mânie şi a intrat in luptă pentru a răzbuna moartea prietenului său Patrocle. El il ucide pe Hector şi-i lasă trupul in pulbere, refuzând troienilor de a-i aduce cinstea cuvenită prin ritualurile funebre.

Datorită Zeilor, Hector ştia dinainte soarta Troiei şi a propriei sale vieţi. Dar, dintr-un indemn al datoriei, ce vine din profunzimile conştiinţei il face să indepărteze orice gând de retragere in faţa primejdiei. El vrea să o convingă pe Andromaka că va fi răpus pentru ca oamenii de pe alte meleaguri, unde se va afla ea in sclavie după căderea cetăţii, să nu poată spune altfel decât cuvintele: „Iat-o pe soţia lui Hector, acela care s-a distins printre troienii imblânzitori de cai, când se dădeau lupte in jurul Troiei”. El spunea că e mai bine ca o movilă de pământ să-i acopere rămăşiţile pământeşti, decât să-i audă ţipetele şi să o vadă pe Andromaka dusă in sclavie.

Pe când era noapte, ferit de intuneric şi cu ajutorul zeilor protectori ai cetăţii, bătrânul Priam vine cu daruri bogate la Ahile şi-i cere, prin vorbe pline de durere, trupul fiului său ucis. El vede in Priam nu numai un tată, extrem de indurerat d emoartea fiului, dar vede un tată, care se aseamănă cu insuşi tatăl spu. El a acceptat să-i inapoieze trupul lui Hector, căruia i se fac funeralii fastuoase.

Insuşi Ahile va fi ucis apoi de Paris – care, ajutat de Apollo, ii va ţinti călcâiul vulnerabil cu o săgeată otrăvită – şi va fi jelit de toţi grecii, timp de 17 zile. Cu ajutorul vicleanului Ulise, cetatea care nu putuse fi doborâtă prin puterea armelor va fi invinsă prin puterea minţii, prin intermediul calului troian.

Această poveste fascinantă a cetăţii Troia va deveni, peste timp, materialul din care Vegilius va inălţa Eneida, epopeea eroului Troian care fa face să renască cetatea spulberată in nemuritoarea Romă.

“Our lives are shaped by those who love us” John Powell

Life is wonderful and is given to us just once and we have to live it nice because to leave it pretty good, but the beautiful life. Every human being has friends and a family who wish him the best and who have an influence upon him because a person many times considers other’s opinions. When someone dear tells him to do something he will proceed like that person advised him not to make him angry or sad.

The life of each human being is shaped by his parents. As a result between children and their parents appear conflicts. Sometimes the parents tell something but they do something else.

The parents love us and probably are the only ones who wish for us all good from the world. Many times we don’t understand this but when we will become parents and then we will pass through such an experience.

But friends’ influence not always leads us to the right way. This depend much on the style of friends’ life whom we have and of surely you. If they smoke, drink or drug themselves they will tell you to do the same things. Not to become like them we have to be strong or to meet new friends.

The whole life is a battle and no step forward is done without difficulties. The real pleasure of the life is overcoming the difficulties. The life should be lived as it is because it was given us without our will and it will be taken from us without our permission.

Lirica de dragoste a poetului Lucian Blaga

Personalitate impunătoare a culturii interbelice, L. Blaga a marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate compativile cu inscrierea in universalitate.

Poetul „corolei de minuni a lumii” include poezia sa cu tematică erotică in lirica de meditaţie filosofică. In volumul „Poemele lumii” (1919) el trateazp aceeaşi temă din perspectiva poetului expresionist ce trăieşte cu maximă intesitate iubirea. Spre deosebire de Eminescu, care selecta din natură anumite elemente pe care apoi le personifica pentru a potena ibuirea cuplului, Blaga vede iubirea ca un sentiment-patimă ce modifică natura din jur. Blaga nu realizează cupluri erotice şi nici portrete de femei ideale, ci surprinde erosul spiritualizat, sentimentul iubiriii ca mister al lumii, componentă a „Corolei nerelevate, a iubirii mister, ca sentiment fundamental al existenţei umane.

Iubita lui Blaga e o minune a lumii dintâi: „Lumina ce-o simt năvălindu-mi /in piept când te văd – minunato /e poate că ultimul strop/ din llumina creată in ziua dintâi” (Lumina). Blaga vizează subtil atât ancestralitatea iubirii, cât şi diafana ei evoluţie, sacralitatea ei, ca punct de geneză a lumii şi a omului, gest de dumnezwiască iubirie pentru tot ce a primit duh întru fiinţare. Idealizarea iubitei, ajunsă la limita sacrului, primeşte conotaţii cristice, de a fi intruparea iubirii lui Dumnezeu – „lumină din lumină”.

Astfel, feminismul este ridicat la rang de divinitate, iubita appărând ca fiind una din cele mai mari taine ale existenţei, dragostea fiind ruptă din rândul celor sacre. Altfel spus, eul realizează relaţia sa de identificare cu celălalt in măsura in care abmelel entităâi se descoperă ca participante, printr-o substanţă comună la spaţiul Genezei.

Dacă universul este o creaţie frumoasă, realţia dintre eul liric şi această creaţie nu poate fi decât erotică – ne sugerează Blaga in „Eu nu strives corola de minuni a lumii”, „căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi mominte”. Pătrunzând in semnificaţiile metaforelor, putem confirma că „lumea e o cântare” in care eul fragemntar are sentimentul unităţii cu intregul lumii, iar acest sentiment e alimentat de flacăra ibuirii, căci „a iubi e primăvară” in ciclică renaştere a sufletului, intr-o beatitudine dezlănţuită, dincolo de graniţele raţiunii şi chiar ale inimii (Lumina raiului).

„strălucitoare, mândră şi păgână” sunt atributele fiinţei iubite, care, reprezintă simbolul unei forţe vital-spirituale ce se manifestă exploziv, ca şi indrăgostitul pătimaş şi dezlănţuit: „In nopatea asta-n care cad/ atitea stele, tinărul tău trup/ de vrăjitaore-mi arde-n braţe/ ca-n flăcările unui rug./ Nebun, /şi ca să-ţi sorb, flămând să-ţi mistui /puterea, singele,, mândria, primăvara, totul” (Noi şi pământul). In sufletul ei se află imensităţi şi adâncimi neexplorate, fiinţa ei fiind enigmă atât petnru „eul indrăgostit („Femeie,/ ce mare porţi in inimă şi cine eşti” – Dorul), cât şi pentru Dumnezeu – Creatorul („Nici Dumnezeeu n-a auzit, ce i-a şoptit anume [şarpele când îi intinse Evei mărul]/ cu toate că a asculta şi el./ Şi Eva n-a voit s-o spună nici lui /Adam” – Eva).

Aşadar, „Poemele luminii” ne relevă un eu erotizat bipolar, cu stări sufleteşti doar aparent contradictorii, izvorâte dintr-un trimult erotic  tineresc, dintr-o inimă, in relaţie cu Arborele vieţii, a universului, cu viaţa spiritului, cu conotaţii cristice, umane.

Indiferent de timp şi spaţiu, de vârstă şi capacitatea trăirii, iubirea va reprezenta intodeauna una din tememle fundamentale ale artei şi ale poeziei in mod special, deoarece este sentimentul pe care se construieşte intreaga existenţă a omului.

„”Ion” e epopeea ţăranului român, este expresia tiipică in sens elastic – instinctului central şi unic al omului sclav al pământului” Pompeliu Constantinescu

„Ion” e opera unui poet epic care cântă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii, naşterea, nunta, moartea. Romanul e făcut din cânturi, vădit cadenţtate, in stilul marilor epopei.

Prin „Ion”, Rebreanu a pătruns in taina durrilor neamului. El a rămas infipt de jale in faţa omului legat de glia care hrăneşte pe indurerat de amărăciune, cu inima fulgerândă şi cu sufletul împresurat de firorii durerii strămoşilor lor. Astfel, cum poţi să scrii despre sat, să-i pătrunzi tainele, să construieşti icoane şi conflicte literare fără să fi venit in atingere cu lumea lui?

Pentru oameni munca e principala valoare a acestei lumi, e criteriul etic esenţial, după care oamenii de la ţară işi judecă semenii şi se judecă pe sine. Ei văd in omul harnic prototipul une umanităţi adevărate.

Pentru Ion, pământul inseamnă situaţie socială, demnitate umană, posibilitatea de a munci cu folos. Ion e simbolul unei chemări mistice a pământului, este simbolul omului care incearcă să depăşească starea de mizerie, de inferioritate socială şi morală. Pentru Ion, sărăcia, adică lipsa pămintului, e o permanentă suferinţă şi preocuparea cea mai mare e cum să-l obţină.

Cu „Ion”, Rebreanu realizează un personaj memorabil, expresia sintetică şi esenţializată a relaţiei dintre ţăranul transilvănean şi pămint, imagine dură şi plină de forţă in care se intrupează, in egală măsură, călăul şi victima, visul şi coşmarul, destinul şi fatalitatea.

Compunere amplă pe tema: „Domnule,… eu totdeauna am dus o viaţă independentă” caracterizându-l pe Ilie Moromete

Marin Preda pleacă in construirea personajului Ilie Moromete de la tatăl său, Tudor Călăraşu, modelul său literar. „Scriind, totdeauna am adunat ceva, o creaţie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci maturitatea: eroul preferat, Moromete; care a exista in realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil şi porfund toată viaţa”.

Ilie Moromete, aflat intre „tinereţe şi bătrineţe, când numai nenoriri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”, este un om raţional in ceea ce priveşte atitudinea lui faţă de pămint. Spre deosebire de Ion al lui Rebreanu, care era dominat de instinctul de posesiune, de lăcomie pentru pămint, Moromete nu este sclavul imbogăţirii, ci pămintul constituie pentru el simbolul libertăţii materiale şi spirituale, ideea mărturisită de el in finalul romanului: „Domnule, … eu am dus totdeauna o viaţă independentă”.

Ilie Moromete e un ţăran seducător, pe care propria sa soţie şi copii il ascultă cu incântare. Niculae este vizibil, fermecat de felul de a vorbi al tatălui său. Prestigiul de care se bucură in sat este real şi necontestat. Inteligenţa, ironia, umorul, ştiinţa de a povesti fac din acest personaj un ţăran – filozof. Deosebirea dintre Ilie Moromete şi Ion al lui Rebreanu dă, de altfel, şi nota de puternică originalitate a cărţii lui Marin Preda. Scriitorul muntean descoperă lumii rurale intelectualitatea.

Ingeligenţa ascuţită, ironia, spiritul său mucalit cu care priveşte oamenii dinlăuntrul său, logica lui interioară individualizează personajul. Moromete este un bun observator şi moralist, dar şi un disimulat. Ascunuzându-şi gândurile, intenţiile, el tatonează partenerul de discuţie, se amuză pe seama prostiei, a ingâmfării, a limbajului preţios.

Pentru cei din jur, Moromete este sucit, de neânţeles, imprevizibil. Sunt scene devenite memorabile, ca aceea dintre Bălosu şi Moromete privind salcâmul, episodul in care Jupuitu vine să-i ceară fonciirea, desfăşurată scenic, printr-o acumulare de gesturi, mişcări, tăceri de mare efect comic.

„Suceala” firii lui, cum spune Catrina, reacţiile lui, altele decât cele obişnuite, rezultat al firii lui contemplative şi reflexive, pe fondul unui umor-ironic structura, alcătuiesc universul interior al lui Ilie Moromete, personalitatea sa inconfundabilă.

Există in firea lui Moromete o anumită candoare rămasă din copilărie in străfundurile fiinţei sale pe care şi-o apără faţă de impactul dur cu viaţa, dar şi un refuz de a ieşi din lumea lui. El işi prelungeşte iluzia că poate trăi ocolit de evenimente. Dar nu ştie să-şi exteriorizeze această candoare, duioşia şi dragostea, nici chiar faţă de copii.

Scena ploii, când Moromete este udat până la piele de o ploaie „repede şi caldă” este revelatoare. Monologul său interior arată efortul permanent al lui de a inţelege lumea, schimbările satului. Vorbind nu se ştie cu cine, el intreabă, analizează, rpsunde, işi suceşte pe toate păriţile frămintările proprii. O intreagă filosofie de viaţă, o etică eternă se cuprinde in gândrurile rostite de Moromete, stând in ploaie. Hotărirea indârjită cu care sapă, grija pentru a salva nişte biete paie ascunde, de fapt, zdruncinarea intregii sale fiinţe dinlăuntrul ei. Ceva in el se clatină, dar vrea să impingă cât mai departe realitatea care il copleşeşte. Ploaia ii dă puterea de a-şi analiza gândurile, rostul vieţii lui de până atunci, legăturile cu oamenii, dar mai ales cu ai săi. Moromete este o puternică fire reflexivă. Privind la şanţul făcut in ploaie, el rămâne in contemplare, desprins de toate: „Dar Moromete parcă nici n-auzea şi zadarnic fata se apropie şi il trase de mână, din ploaie”.

Dispreţuit şi părăsit de copiii care fug la oraş, măcinat de disensiunile familiei, perspectiva incertă il face să simptă că timpul ii este potrivnic, nu mai este răbdător, şi lumea a ieşit din rosturile ei ştiute.

Toate se vor repercuta inlăuntrul său, asupra firii lui.

In volumul II Moromete face ultima incercare, nereuşită , de a-şi aduce băieţii acasă, in sat. Toate iluziile in care el crezuse se risipesc rând pe rând: păstrarea pămintului intact, băieţii şi dragostea lui dureroasă, neinţeleasă de aceştia, rostul existenţei sale.

Autoritatea lui in sat scade. Oameniii nu-l mai ascultă ca altădată. Intr-un sat cuprins de febra schimbării din temelii, aflat pe drumul socializării, Moromete rămâne impasibil. Nimic nu-l clinteşte din lumea lui, a satului dinainte, tradiţional. El rămâne neâncrezător şi ironic faţă de schimbări, cu inţelepciunea dată de experienţa vieţii lui. Tăcerea, însingurarea şi trufia spiritului său sunt elementele ce-l definesc in amurgul vieţii.

Bătrân, aproape de 80 de ani, împuţinat la trup, rătăcea in neştire, cu ciomagul in mână, pe lângă garduri, pe câmp. Căzut la pat, el exprimă in câteva vorbe crezul vieţii sale, in care a rămas neclintit: „Domnule,… eu totdeauna am dus o viaţă independentă”. Este axa fundamentală a filosofiei sale de viaţă.

Ca personaj literar, Ilie Moromete este o apariţie inedită, fascinantă pentru toţi cei din jurul său datorită magiei cuvântului. El este un om al pămintului, al satului tradiţional, o fire reflexivă cel mai complex tip de ţăran din literatura română prin adâncimea şi frumuseţea spriritului său.

Caracterizarea Mirei din drama „Meşterul Manole” de L. Blaga

Femeia este cea mai complexă fiinţă şi cel mai greu de inţeles, de multe orin in faţa bărbatului, ea doreşte să pară aspră, cu un caracter ferm, insă , in realitate, ea este cea mai gingaşă şi sensibilă floare dintre toate frolie ce au existat vreodată; sau, uneori poate fi invers: dulce in aparenţă şi rece in realitate, exact ca menta. Insă oricum ar fi ea, femeia este cea care face lumea, fiindcă intreaga societate şi intregul Univers a atirnat şi va continua să atîrne de genele femii, căci, după cum spune Jonz, „acolo unde pentru bărbaţi e un zid de aramă, pentru femei nu e decât o pânză de păianjen”.

Astfel, personajul feminin Mira din drama „Meşterul Manole” de L. Blaga are un rol promordial in operă, căci de decizia (sacrificiul) ei depnde soarta bisericii ce trebuia construita: „Tu inceput, tu sfârşit, tu totul!”. Mira e nevasta Meşterului Manole, fiind personajul contrast al dramei. Numele ei n-a fost ales intimplător de Blaga, deoarece acesta semnifică pace, biruinţă, soartă şi chiar zid, in care de fapt, ea işi găseşte moartea, sacrificându-se in numele creaţiei pentru soţul ei.

Mira este un personaj impresionant, ea reprezentând „femeia adusă de peste apă”, destinată zidirii. Ea simoblizează dragostea ca spirit al lumii şi al creaţiei. Prin spusele ei „Eu sânt biserica – jucăria puterilor!”, ea sugerează identificarea de către autor a femii iubite cu biserica pe care vrea s-o inalţe, a ibuirii zămislitoare in trup cu iubirea creatoare in plan spiritual, după cum spune şi Manole: „Intre voi două nici o deosebire nu fac, pentru mine sunteţi una.”. Locaşul construit o va eterniza in frumuseţea sa ca „un cintec de iubire impletit cu un cântec de moarte”. Ea este o taină de frumuseţe şi gingăşie, bunătate şi devotament, iubire şi seninătate, purtând pitorescul şi farmecul naturii. Alături de Manole, Mira estre un personaj puternic conturat, cu trăsături omeneşti de mare forţă generalizatoare.

Mira e femeia-copil, insăşi candoarea, e viaţa pe care o iubeşte Manole şi pe care o apără aşezându-se cu nevinovăţie in calea destinului pe care nu-l inţelege: „Vreţi să jerfeşti un om pentru ziduri (…) E o crudă nebunie (…) Voi rămine aici şi n-am să ingădui stingerea omului, că omul nu-i o lumânare de stins cu două degete…”. astfel, omului,Mira mai este simbolul vieţii, purităţii omeneşti şi al eternităţii. Este o femeie credincioasă: „Vreo să schimbi pravili scrise cu fulger – ca să izbuteşti in meşteşug?”

Portretul fizic nu este deloc conturat, ea apărind in operă „intr-o simplă cămaşă lungă, albă, desculţă”. Este o femeie tinără, plină de viaţă, voioasă, şăgalnică care aduce inseninare şi cere seninătate: „Seninătate vreau, nestăpâniţilor, că toţi sunteţi innoraţi şi prărăstioşi”. Găman o numeşte „tu – inger, tu copil, tu piatră” sugerându-i astfel, că va trebui să se jerfească. Pentru Manole ea reprezintă puritate şi viaţa insăşi: „suflet bun şi înalt eşti tu”; „viaţă fără pereche eşti. Trup tânăr. Sânge fără păcat. Ochii aceştia au fost făcuţi să se bucure de verdeaţă, de lucruri mici, de ape şi de furtuni. Inima a fost făcută să iubească şi niciodată să tacă”.

Mira se autocaracterizează ca o persoană glumeaţă şi naivă in acelaşi timp: „ Eu glumesc des, dar când glumesc alţii cu mine, nu prea inţeleg. Poate sunt cam prostuţă… Dar las că râd şi eu o dată de voi”.

Manole o mai numeşte şi „căprioară neagră” ceea ce semnifică tendinţa spre absolut; este „ca un izvor de munte” reprezentând puritate şi raţiune. Ea este chiar şi „altar”, ea fiind fiinţa ce va deveni sacră.

Chipul Mirei este realizat intre două planuri: cel al blestemului – nu putea dormi, se neliniştea că ceea ce construia soţul ei noaptea se surpa („M-am molipsit de neodihna voastră. M-am zvârcolit in cămară. Am ieşit pe prispă. Am intrat. Am ieşit.”) – este prima care intuieşte că va trebui o jertfă pentru construcţia bisericii („S-ar putea intimpla intr-o zi, pe ea s-o numeşti Mira – iar pe mine – biserica ta”) şi cel al jurământul, ea făcând un legământ cu Manole şi Dumnezeu. Astefel, ea e o femeie nedumerită, dar in acelaşi timp şi foarte calculată. Metafora femeie-biserică trimite cu gândul la vocaţia zămislirii, in care biserica e simbol al plăsmuirii unei valori estetice eterne, aşa cum femeia reprezintă simbolul eternităţii prin neclintitul ei destin de a perpetua, născând, Omul.

Mira e un personaj construit pe opoziţie: femia-copil şi femeia-matură (ea se joacă cu viaţa şi cu moartea), „căprioară neagră” şi „izvor de munte” (semnificând viaţa şi moartea), vinovată şi nevinovată (reprezentând păcatul Evei). Ea este in conflict cu Manole, zidarii, Bogumil, Găman şi chiar cu sine insăşi deoarece vrea să impiedice meşterii să construiască, dar pînă la urmă, realizează că trebuie să accepte sacrificiul.

Momentul zidirii Mirei in temelia bisericii este unul semnificativ. El desăvârşeşte implinirea totală a creatorului, dar in acelaşi timp, reprezintă şi neutralizarea opoziţiei dintre natură şi cultură.

Astfel, femeia-lumină, din miazăzi, Mira reprezintă jertfa sacră, prin intermediul căreia se relevă divinul.

Caracterizarea lui Tudor Şoimaru

Tudor Şoimaru este personajul principal şi protagonistul romanului istoric „Neamul Şoimăreştilor” de M. Sadoveanu. Este un personaj complex, cu o viaţă interioară tumultoasă şi om indelung incercat de viaţă. Este un ostaş viteaz, cu suflet tinăr ce are cultul prieteniei (se imprieteneşte cu Simeon Bârnovă şi Cantemir-bei).

Tudor Şoimaru este o fire sensibilă, capabil să se  emoţioneze, când revede satul şi este imbrăţişat de neamuri, ni-l dezvăluie ca pe un romantic: „Iată biserica, iată ţintirimul. Aicea zac mulţi de-ai mei. Mai incolo e casa in care m-am născut”, zice el vădit emoţionat la vederea aşezării răzeşeşti.

Gesturile pe care le face după sosirea in sat (ingenuncherea in faţa mormântului tatălui său) sugerează prezentţa unui om cucernic, respectuos faţă de familie şi de tradiţiile comunităţii in care s-a născut.

Momentul in care află condiţiile in care a fost ucis tatăl său declanşează o puternică trăire interioară şi este dornic de răzbunare: „Tudor Şoimaru rărmăsese ca fulgerat, cu ochii rotunjiţi, infricoşaţi de groază lăuntrică.”

El este mistuit de drama in care este aruncat de soartă – să se indrăgostească tocmai de fiica ucigaşului. Atunci când „trage sabia” este un stateg inspirat, un om care nu iartă: Atunci „îl văzură întâi neamurile lui, turbat ca o fiară, cu ochii crunţi şi cu obrazul ca de var”. Trăieşte nişte stări psihologice profunde: s-a răzbunat, insă problema rămâne, nesimţind satisfacţia pe care noi o vedem.

In final, Tudor Şoimaru ne apare altfel, intr-o ipostază nouă: urmat de răzeşi, el dă foc conacului şi purifică, astfel, pămintul murdărit de ticăloşia lui Stroie Orheianu. Este un sfârişit care pare proiectat de-a dreptul in mit, in legendă.

Tudor Şoimaru prezintă caracterisiticel unui personaj romantic, faptele, reacţiile, traiectoria destinului său fiind tipice şi grăitoare in acest sens. Omorându-l pe Stroe el nu s-a răzbunat doar, ci şi a restabilit dreptatea.