Punctuaţia este respiraţia frazei

La inceput a fost cuvântul şi de atunci el a rămas tot timpul la inceput. Cuvântul a fost cel care ne-a eliberat din cătuşele vieţii animale. Acestea aranjate intr-o ordine alcătuiesc propoziţii, iar acestea la rândul lor, formează frazele. Frazele dacă ar fi lipsite de semnele de punctuaţie ar forma un text fără sens, lipsit de viaţă, lipsit de frumuseţe. La fel cum omul şi animalele respiră, fraza are şi ea nevoie de respiraţie. Diferenţa este că omul respriă prin plămâni, iar fraza pentru a respira are nevoie de punctuaţie. Acestea una fără alta ar fi ca pâinea fără sare. Punctuaţia nu numai că îi dă sens şi viaţă, dar şi o expresivitate care este necesară pentru a reda anumire stări sufleteşti, sentimente, emoţii pe care noi, oamenii le trăim. Punctuaţia dă viaţă frazei, la fel cum respiraţia ne dă nouă viaţă.

In dependenţă de semnele de punctuaţie, omul işi potiveşte intonaţia corespunzătoare. Aceasta este foarte necesar omului precum este şi familia. Prin punctuaţie fraza chiar capătă un sunet anumit dând viaţă muzicii care ne face viaţa mai uşoară. Fără punctuaţie nu numai că fraza nu are sens, dar şi viaţa noastră ar fi fost una monotonă, lipsită de bucurie şi frumuseţe pe care le dă punctuaţia.

Respiraţie → viaţă → început → trăiri → sunet → sentiment → continuitate → speranţă → salvare

Familia este baza societăţii

Se spune că familia este  baza societăţii şi aceasta poate fi dovedit prin faptul că oriunde in lume fiecare societate este struturată in acelaşi mod. Un bărbat şi o femeie se căsătoresc şi formează o famili. Acest proces este repetat de multe ori formând familii multe care formează sate, regiuni, şi desigur, ţări. Când se unesc mai multe ţări se formează continentul, iar toate continentele formează lumea. Fundamentul acestui intreg proces este familia.

Ca oameni, noi sintem creaţi cu necesitatea de a avedea lucruri, modele ilustrate care sunt importante in vieţile noastre, ami ales realţaia de dragoste dintre copii şi părinţii lor. Fiind copii noi invăţăm totul privind exemplele altora, ca de exemplu cum mănâncă sau cum merge. Familia funcţionează in acelaşi mod. De exemplu, copiii care au văzut că părinţii lor beau alcool sau arătând violenţă unul faţă de altul, practică aceleaşi activităţi in majoritatea cazurilor.

Rolul familie este de af un model astfel incit alţii in societate să poată lucra la înălţarea (sufletească) a societăţii.

Un alt rol al familiei este de a arăta nevoia unei dragoste model intre soţ şi soţie. Este nevoie mare de astfel de model in societate pentru că in majoritatea cazurilor este lipsă de familii modele şi indivizi care să vadă şi să imite. Dacă aceste principii ar fi aplicate, atunci societatea s-ar schimba radical in mai bine dând oamenilor fericire generaţiilor viitoare.

Pe parcursul multor ani in istorie in timp ce valorile morale sunt decăzute, familia trebuie să iubească valorile morale trăind conform lor şi promovându-le prin societate. Sunt multe valori care ar putea fi scrise, dar ne vom concentra la cele care sunt subiecte feirbinţi in ziua de azi: imoralitaea sexuală, homosexualitatea, şi avortul.

Familia trebuie să fie un model şi să demonstreze faptul că relaţia sexuală trebuie să aibă loc doar in căsătoria dintre un soţ şi o soţie. Mamele şi taţii trebuie să-i inveţe pe copii despre importanţa virginităţii pină la căsătorie. Familia trebuie să promoveze căsătoria dintre un bărbat şi o femeie şi orice alt tip de relaţie sau căsătorie este dăunător şi periculos. Familiile trebuie să descurajeze avortul pentru că acesta ia vieţi inocente.

Deci, societatea are un rol decisiv având capacitatea şi responsabilitatea de a schimba intreaga societate prin exemplul ei pozitiv. Părinţii trebuie să-şi arate dragostea faţă de copiii lor petrecând timpul impreună cu ei şi construind relaţii intime, personale. Pentru a-şi indeplini rolul ei in societate, familia va educa copiii in valori morale astfel incât ei să crească şi să transmită aceste valori generaţiilor viitoare făcând societatea un loc sigur şi fericit pentru toţi oamenii ca să trăiască şi să se bucure.

„Stilul este omul însuşi” (Le style est l’homme meme) Buffon

Omul, spre deosebire de animale, a fost inzestrat dela Dumnezeucu un dar extraordinar – cel de a vorbi. Prin cuvinte omul vorbeşte, işi exprimă gândurile, sentimentele, emoţiile, trăirile pe care le simte şi le trăieşte. Felul prin care el aranjează cuvintele, modul in care le spune, modul prin care se exprimă formează un stil al său aparte, nemaiîntâlnit la altcineva.

Stilul este expresia unei individualităţi, astfel incât fiecare dintre noi se exprimă diferit, ceea ce il face pe om unic. De airic rezultă că orice persoană are un stil al său, un mod de a întrebuinţa instrumentul general al limbii capabil de a-l exprima in diferenţierea lui individuală.

Stilul este o trăsătură a individului in sine, o expresie a originalităţii ce se cunoaşte prin modul de intrebuinţare a elementelor limbii: corectitudine, claritate, inclusiv moduri de selectare şi de intrebuinţare a limbii, stilul clasic, sublim, mediu, temperat sau vulgar.

Stilul işi are rădăcinile in modul de manifestare lingvistică a omului modern, având ca atare premisa originalităţii. Nu există o limbă generală, ci numai graiuri individuale. Astfel, intr-o poezie, stilul devine un element de interferenţă, elementele fonetice, lexicale, morfologice şi sintactice, chiar elementele grafice ale unui text, iar in exprimarea orală gestica, mimica, tonalitatea fiind subordonate unui concept integrator, intenţionalitatea comunicării. Este vorba de un mod de alcătuire internă a elementelor comunicării, in funcţie de intenţionalitate, de viziune, de mesaj, de specificacitatea acestuia. Astfel, stilul este un proces de selecţie a elementelor lingvistice şi de combinare a lor, dar implică mai mult decât expresia lingvistică semnificativă, cuprinzând referinţe şi la instaţele comunicării, integrându-i intr-o realţie complexă pe producătorul mesajului literar şi pe receptorul acestuia.

Astfel, ajungem la concluzia că  prin modul de exprimare, gândire şi scris omul işi formează un stil unic al său care il evidenţiază şi il manifestă. Un exemplu pentru a ne convinge de acest fapt ar fi scriitorii M. Eminescu, G. Bacovia şi I. Creangă. Toţi trei sunt scriitori, insă fiecare dintre ei are stilu său deoarece fiecare este diferit prin felul său de a gândi, de a se exprima. Aceasta o putem observa cu cuşurinţă prin operele scrise de ei. Nici unul nu se aseamănă: Eminescu este romantic, Bacovia – rece, sumbru, iar Creangă – hazliu, copilăresc.

Indiferent de stilu pe care il posedă, omul este un artist prin natura sa deoarece este unic in univers şi tinde, intr-un fel sau altul, să introducă peste tot in viaţa sa – Frumosul.

„Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a ţărânei, ci a trecutului?”

Toate sentimentele care unesc oamenii intre ei şi-i indeamnă spre virtute sunt nobile şi iubirea de patrie nu este o excepţie. Nu există popor care să nu aibă strălucirile şi succesele sale, ca domnitori care au crescut puterile ei cu mai mult sau mai puţin, fapte istorice care merită să nu fie uitate vreodată, bărbaţi care s-au făcut nemuritori prin curajul lor, prin sporirea ce au făcut-o in ştiingţe şi măiestrie. Acestea sunt pentru fiecare popor temeiuri de a-ţi iubi patria in care te-ai născut şi ai crescut.

Fără istorie nu există patrie; fără dragoste de istorie nu poate fi iubire de patrie… Pooporul nostur a fost mereu npăstuit de soartă, dar niciodată n-a incetat măcar pentru o clipă să fie virtuos. In rîvna de a cultiva, noi n-am cedat nimănui.

Astfel, viaţa oricărui popor işi are rădăcinile in trecutul lui, deoarece tot ce avem se datorează strămoşilor noştri care au luptat pentru acest pămint, ne-au scos de scub jugul duşmanilor ca noi să ducem o viaţă mai bună şi să fim scutiţi de griji şi suferinţă. Moştenirea strămoşilor noştri esete ca o temelie pe care se clădesc urmaşii. Dacă această temelie n-ar exista, mai devreme sau mai tirziu, zidul se prăbuşeşte. Astfel, se zideşte orice popor şi ni, românii, nu sutnem o excepţie deoarece şi noi avem o moştenire lăsată de strămoşii noştri. Aceştia ne-au lăsat alcătuirile lor, care, poate, s-au dărăpănat, ne-au dat moşiile lor şi spiritul lor curajos, care trăieşte prin noi inşine şi cere cuvânt. Strămoşii noştri scumpi ne-au lăsat o limbă frumoasă, ne-au lăsat datini minunate, ne-au lăsat credinţa lor care ne ajtă să nu cedăm in faţa obstacolelor, ci să luptăm fără ezitare. Ne-au lăsat iscusinţa lor, ne-au imprumutat meşteşugul mâinilor şi ne-au dat poveţele minţii. Tot de la strămoşii noştri am moştenit inţelepciunea şi curajul lor care i-au dus spre victorie. De asemenea, am moştenit jalea şi veselia lor, cântecele lor de incurajare.

Toate acestea alcătuiesc bogăţia mare a neamului nostru lăsate de strămoşi. Iată de ce, acest trecut, cu toate infăţişările lui nu trebuie ştirbit, ci intotdeauna întărit fiindcă, astfel, rădăcinile vieţii noastre prin putere ne dau curaj să mergem mai departe, să ocolim orice obstacol cu capul sus. In acest mod are loc înfrăţirea trainică a oamenilor de acelaşi singe şi se ridică un zid impotriva duşmanului care vrea să ne nimicească fără cruţare.

In zilele noastre insă nu toţi oamenii cunosc trecutul patriei lor ca să-l iubească şi să inţeleagă importanţa lui. Ei nu se uită la trecutul glorios al strămoşilor noştri, ci iubesc lurcurile materiale. Ei vor să trăiască intr-o ţară cu un nivel inalt de dezvoltare insă nu doresc să facă nimic pentru aceasta. De aceea autorul recurge la intrebarea retorică „Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e iubirea brazdei a ţărânei, ci a trecutului?”.

Astfel, iubirea de patrie reprezintă iubirea faţă de suferinţele strămoşilor noştri in lupta neamului nostru pentru libertate, e spiritul revoluţionar care te motivează să faci lucrurile mai bine, să le doreşti mai frumoase, să te bucuri de ele, de o viaţă liberă… prin binecuvântarea lui Dumenzeu.

Iubirea de patrie inseamnă să te sacrifici, să dai TOTUL pentru ţara ta natală, înfăptuindu-i idealurile, trăind in adevăr şi dreptate.

Caracterizarea Cezarei din nuvela „Cezara” de M. Eminescu

Femeia este fiinţa cea mai complexă in faţa bărbatului  şi cel mai greu de inţeles, deoarece, de multe ori in faţa bărbatului, ea doreşte să pară aspră, cu un caracter ferm, insă in realitate ea este cea mai gingaşă şi sensibilă floare dintre toate florile ce au existat vreodată sau, uneori poate fi invers: dulce in aparentţă şi rece in realitate, exact ca menta. Insă oricum ar fi ea, femeia este cea care face lumea fiindcă intreaga societate şi intregul univers a atirnat şi va continua să atîrne de genele femeii, căci, după cum spune Jouy, „acolo unde pentru bărbaţi e u n zid de aramă, pentru femei nu e adesea decît o pînză de păianjen”. Eu sunt de acord cu această afirmaţie deoarece frumuseţea şi inteligenţa ei – arma principală a femeii – topes inimi de gheaţă şi deschid uşi de fier.

Astfel, personajul nostru feminin Cezara din nuvela cu acelaşi nume a lui Eminescu face parte din categoria femeilor care topesc nâinimi de gheaţă. Ea este personajul prinicpal, la fel ca şi iubitul ei, Ieronim. Cezara ne apare ca o contesă frumoasă. Prin trăsăturile ei fizice o putem defini ca personaj romantic: „Dar ce frumoasă, ce plină, ce amabilă era! Faţă ei era de-o albeaţă chihlimbarie intunecată numai de-o viorie umbră, transpariţiunea acelui fin sistem venos ce concentrează idealele artei in boltită frunte şi-n acei ochi de-un albastru intuneric care sclipesc in umbra genele lungi şi devin prin asta mai dulci, mai intunecoşi, mai demonici. Părul ei blond pare-o brumă aurită, gura dulce, cu buza de desupt puţin mai plină, părea că cere sărutări, nasul fin şi bărbia rotundă şi dulce ca la femeile lui Giacomo Palma. Atât de obilă, atţt d efrumoasă, capul ei se ridica c-un fel de copilăroasă mândrie, astfel cum şi-l ridică caii de rasă arabă, ş-atunci gţtul nalt lua acea energie marmoree şi doritoare totodată ca gâtul lui Antinuous. Şi aici, observăm in opera lui Eminescu, chipul angelic şi perfect al femeii.

Pe lângă faptul că era de o frumuseţe dumnezeiască, ea mai era „curioasă şi neastimpărată”. Astfel, după ce l-a văzut pe tinărul călugăr Ieronim care in viziunea ei „pare un demon … frumos, serios, nepăsător”, s-a dus să cotrobăiască prin odaia pictorului Francesco in speranţa că va găsi ceva. Dar, in scurt timp, Francesco şi Ieronim se intorseseră in odaie şi, ca să nu fie văzută, Cezara se ascunse după patul artistului şi „nu se mişca din loc… tăcea ca peştele”, iar atunci cind văzuse acel „model frumos”, „sânii ei crescuse intr-atita de bătăile inimii, incţt sărise un bumb de la pieptănaşul cam ingust de catifea neagră /…/. Ea-şi dezbumbă pieptarul, sânii ei albi ca zăpada se eliberară din inchisoarea lor de catifea”. In aceste clipe ea trăia nişte stări de agitaţie, după care se linişti puţin: „şi o duioşie dulce şi liniştită îi umplu sufletul… Ea nu mai era aceeaşi. Din tremurătoare deveni lină – acuma-l iubea. /…/ Îi venea să plingă acum … buzele ei se descleştară c-o dulce expresie de durere şi de umor. Simţea că plinge fără să vreie”.

Prin elementele de autocaracterizare ea işi cere iertare pentru dragostea ce o poartă in suflet. Dar de ce? Atunci cind te indrăgosteşti de cineva, te indărgosteşti fără să vrei şi fără ca să-ţi dai seama la inceput. Inima se indrăgosteşte de cel pe care il alege ea, dar nu de cel pe care raţiunea il vrea. Iar odată ce inima şi-a făcut alegerea, atunci raţiunea cedează inimii fiind nevoită să accepte alegerea ei. Şi astfel, pentru a obţine dragostea celui pe care Cezara il iubeşte, e gata de orice, chiar şi să se umilească in faţa lui: „Iartă dac-o femeie iţi spune că te iubeşte. O femeie frumoasă şi tinără, căci ştiu că sînt frumoasă… Ah! Cum aş topi gheaţa ochilor tăi cu gura mea iubite! /…/ cind te iubesc, cind aş primi să fiu servitoarea ta, numai să mă suferi intr-un colţ al casei in care vei locui tu, să suferi ca să sărut perina pe care va dormi capul tău. Vezi tu ce copil supus, umilit, este amorul? /…/ aş fi un miel, că n-aş vorbi un cuvânt, că aş tăcea privindu-te, dacă m-ai iubi şi tu pe mine”.

Dar Ieronim nu voi să-i inspire speranţe deşarte, cu toate că „cu cât o privea mai mult, cu atţt o găsea mai frumoasă”. Pentru el, ea este scumpă, insă nu o iubeşti in felul cum şi-ar dori el insuşi deoarece Ieronim nu cunoscuse acest profund sentiment. La momentul dat el are pentru ea doar simpatie şi îi cere timp pentru ca aceasta să se transforme in iubire. In viziunea lui Cezara este „o copilă înamorată” de el, pe care n-o iubeşte. A văzut-o „roşie, sfioasă, turburată… m-a rugat să-i sufăr iubirea… nu-ţi pot descrie expresia de nevinovăţie, candoare şi amor din faţa ei… dar am schiţat-o”. În acest mod, Ieronim incearcă să se convingă pe sine insuşi (sau să se impună) să creadă că n-o iubeşte, dar nu-i reuşeşte acest lucru pentru că mai apoi el singur se contrazice: „e chiar frumoasă – să spun dreptul. Bărbia se rotunjeşte ca un măr galven… guriţa cîteodată parcă-i o cireaşă… şi ochii, ah ochii! Numai de nu i-ar apropia de-ai mei… imi atinge genele şi mă-nfioară pin-in tălpi. /…/ să fiu drept… ce ştie ea că mă chinuie”. Dup ce acceptă in suflet că o ibueşte, chipul Cezarei se schimbă in viziunea lui in raprot cu stările sufleteşti trăite de el: „faţa ei nu mai era trasă, ci se rotunjea vădit, sânii ei erau mai plini, numai roşaţa din obraz dispăruse, făcând loc unei palori care-i da un aer de nespusă blândeţe. Ochii nu mai aveau acea sălabtică şi noptoasă strălucire in adincimea cărora fulgera intunecosul amor şi intuneacoasa dorinţă…, ci, limpeziţi, nespus de adânci, te-ai fi uitat zile intregi in ei. Linişte şi o melancolică pace era in adincimea lor… Şi in acea faţă atit de plalidă, plină dar tristă, suridea suferitor oarecum gura de purpură… o rază a Ierihonului a cărei frumuseţe nu se trece. S-apropia incet, asemenea unei lunatice, ca-n somn”. Şi atunci, el recunoaşte că o ibueşte, definind şi trăsăturile ei morale: „Acum eşti in capul meu, inger, frumoasă cum nu te-am văzut niciodată… dulce… Nu ştii tu că eu te iubesc…? Trandafirii infloresc pe faţa ta…. Tu, regină a sfuletelor, nu eşti curată ca izvorul? Mlădioasă ca chiparosul? Dulce ca filomela? Tânără ca luna plină, copilăroasă ca luna plină, compilăroasă ca un canar, iubită ca o Dumnezeire?”.

După ce şi-a pierdut iubirea, a plecat la mănăstire unde s-a regăsit pe sine insăşi şi „in zilele calde ea se dezbăraca şi, lăsându-şi hainele-n boschet, se cobora la mare. Chip minunat, arătare de zăpadă in care tinăra delicateţe, dulcea moliciunea a copilăriei era intrunită cu frumuseţea mobilă, coaptă, suavă, pronunţată a femeii. Prin transparenţa generală a unei pieliţe calde, netede care lăsa urme dac-o atingeai, se vedeau parcă vinele roşii”. Această nuditate descoperită de Cezara este o stare ambiguă, de viaţă pleanară şi de moarte simbolică. Astfel, ea a depăşit condiţia umană pătrunzând intr-o zonă sacră, adică „reală”, spre deosebire de spaţiul inconjurător „profan”, măcinat de veşnica devenire şi surpat de iluzii dureroşi zădărnicii.

Un alt ciclu al eronului simbolic transformă insă, înotul ei intr-o cuplare cu Oceanul (masculin), Eminescu inchipuind o apă bivalentă, inzestrată cu magnetismul dorinţei: „când piciorul ei atingea marea, când simte apele muindu-i corpul, surâsul său devine iar nervos şi sălbatec, cu toată copilăria ei; in luptă cu oceanul bătrin ea se simte reîntinerind, ea suride cu gura incleştată de energie şi se lasă îmbrăţişării zgomotoase a oceanului, tăind din când in când cu braţele albe undele albastre „înotând când pe-o coastă, când pe spate, tologindu-se voluptos pe patul de valuri”.

Astfel, femeia cu frumuseâea ei a reuşit să topească inima de gheaţă a celui pe care il iubea.

Caracterizarea Mariei din nuvela „Sărmanul Dionis” de M. Eminescu asociind-o cu un alt personaj romantic cunoscut

Femeia este prezentă in majoritatea operelor scriitorilor deoarece aceasta este fiinţa cea mai complexă şi cel mai greu de inţeles. De fapt, nimeni nu poate inţelege o femeie, ce gândeşte ea, ce doreşte ea – este o taină pentru orice bărbat. Femeii nu-i este indiferent nici cum o iubeşti, nici cât o iubeşti şi nici de ce o iubeşti. Arma ei principlaă este frumuseţea exterioară dar şi cea interioară. De asemenea, contează şi inteligenţa. Atunci când femeia utilzează această armă – bărbatul se poate considera pierdut.

Cea mai reprzentativă nuvelă pentru proza lui Eminescu este „Sărmanul Dionis”. In această nuvelă se face simţită reflectarea subiectivă asupra lumii. Personajul feminin din această operă este iubita lui Dionis – Maria. Aceasta era un inger pentru Dionis.

Maria „era fiica spătarului Tudor Mesteacăn, un inger blond ca o lacrimă de aur, mlădioasă ca un crin de ceară, cu ochi albaştri”. Avea o „feţişoară palidă de veghere”. Atunci când luna-i lumina faţa, „ochii ei albaştri străluceau mai tare şi clipeau ca loviţi de o rază de soare sub alba haină de noapte de la gât se trădeau boureii „sânilor şi mânuţele şi braţele ei albe şi goale pîn in umeri”. Avea „o voce dragă şi molatică, de un timbru de aur”. Când pleacă in călătorie cu el, ea trece peste pod „cu corpul nalt mlădieţ, albă ca argintul noaptea, împletindu-şi părul a cărui aur se strecură prin mânuţele-i de ceară. Prin hainele argintoase îi transpar memebrele uşoare; picioarele-i de omăt abia atingeau podul…”. cu sărutarea ei, ea il umplea de geniu pe iubitul său, deoarece „gura ei micuţă ca o vişină şi faţa albă şi roşă ca mărul domnesc”.

Astfel, Maria devine pentru Dionis simbolul iubirii absolute spre care acesta tindea. Prin ea, lui i se oferă o altă posibilitate pentru a pătrunde in marile taine ale universului infinit. Atunci când, alături de protagonistul operei, atinge in vis o treaptă inaltă a cunoaşterii, ea nu are dorinţa de a depăşi această treaptă, fiindcă Maria este supusă limitei, chiar dacă aceasta se dovedeşte superioară, in timp ce iubitul său dovedeşte mereu o aspiraţie spre absolut.

In plan simbolic, Maria reprezintă fiinţa ideală alături de care Dionis işi află implinirea in fiinţa umană. Pentru el, ea este „ingerul perfect”.

In operă ea ne apare in două ipostaze. Prima este ipostaza reală a timpului obiectiv al nuvelei, când cântecul ei reprezintă unul din pucntele de pornire in visu protagonistului, iar cea de-a doua este ipostaza enigmatică, ea fiind vecina lui Dionis care vine să completeze imaginea deja conturată a personajului. Ea este devotată iubitului său şi il vizitează deghizându-se in bărbat, după care se căsătoreşte cu el, păzindu-i astfel, liniştea meditaţiei. Ea este intruchiparea ideală a părţii feminine a cuplului, unica care poate să-i ofere fericirea absolută eroului nostru.

O asociere a Mariei poate fi făcută cu Cătălina din „Luceafărul” lui Eminescu. Aceasta, la fel ca şi Maria, este frumoasă, cu ochi albaştri, gingaşă şi blândă şi are menirea de a-l face fericit pe iubitul său. Insă, spre deosebire de Maria, care-şi indeplineşte misiunea pină la urmă, Cătălina işi leapădă iubitul nefăcându-l fericit.

Aceasta este femeia şi iubirea – uneori te ridică până in al nouălea cer, alteori te coboară.

Ipostazele eului liric eminescian din poeziile „Singurătate” şi „Departe sunt de tine”

Singurătatea este, pentru peoteul romantic, o realitate absolută, esenţială epntru suflet, asigurându-i acestuia o identificare desăvârşită cu el insuşi. M. Eminescu, fiind lipsit de posiblitatea de a o avea alătrui pe iubita sa, Veronica Micle, se scufundă in aminitir, dovadă fiind poeziile „Singurătate” şi „Departe sunt de tine”. Astfel, prin singurătate, el se situează la hotarul dintre real şi imaginar, dintre contingent şi transcendent, dintre „viaţa stinsă” şi „duhul renăscut” al iubirii. Insă, această singurătate apare intr-un sens demonic, neantizator. Poetul mai are senzaţia că a murit demult şi că are o inii pustiită, că intre el şi iubită s-a interpus o distanţă de nestrăbătut. Scufundându-se in lumina viselor, a autoiluzionării, poetul incearcă a opri vremea din mers, exprimându-şi regretul şi chiar supărarea pentru curgerea implacabilă a timpului: „Şi mi-i ciudă cum de vremea/ Să mai treacă se indură”. Astfel, obsesia timpului intunecă momentele de fericire ale eroului liric.

„Departe sunt de tine” este foarte apropiată, ca atmosferă şi stare de poezia „Singurătate”. Aceasta debutează cu aceeaşi imagine a eului poetic, care, retras in solitudinea melancolică, lângă foc, el se scufundă in amintiri: „Aducerile-aminte pe suflet cad in picuri/ Redeşteptând in faţă-mi trecutele nimicuri”.

Insă, spre deosebire de „Singurătate”, in poezia „Departe sunt de tine” interiorul eroului liric mai puţin infuzat de aerul melancoliei, iar viaţa este văzută dintr-o altă perspectivă şi timpul este străbătut de deznădejdea despărţirii: totul aucm este dominat nu de singurătatea idilică, ci de perspectiva tragică: „Voi fi bătrin şi singur, vei fi murit demult”. Atmosfera poeziei este una in care fiinţa poetului pare a fi atinsă in insăşi funcţiunile vitale: „Optzeci de ani imi pare in lume c-am trăit, / Că sint bătrin ca iarna…”. poetul retrăieşte emoţia unei idile consumate: „dianinte prin ceaţă parcă-mi treci”, „cu braţele-amindouă de gâtul meu te-anini”, „in sărutări unim noi sărmanele vieţi”.

La fel ca şi in poezia „Singurătate”, alunecarea eului poetic in spaţiul imaginarului este sugerată de cuvântul „parcă”, ce indică in acelaşi timp şi o incertitudine: „parcă treci, parcă a-i vrea a-mi spune ceva”.

„Departe sunt de tine” are un accent sfâşietor deoarece durerea peotului e drama unei fiinţe superioare atât de neînţelese, drama creatorului care ştia că neiţelegerea in iiubire echivalează pentru poet cu insăşi lipsa dragostei, cu pustiirea vieţii, cu incremenirea simţirii şi secarea creaţiei.

Astfel, „totul e mărginit, durerea nu” (M. Eminescu).

Caracterizarea femeii-înger din poezia „S-a dus amorul…” de M. Eminescu

Dragostea este sentimentul divin care te poate ridica instantaneu in al nouălea cer sau te poate arunca cu violenţă in al nouălea iad. De fiecare dată, acest sentiment profund este definit mereu la fel şi intotdeauna diferit deoarece nimeni nu poate exprima exact in cunvinte ceea ce simte, şi pentru că dragostea nu e niciodată la fel.

Eminescu in literaturata noastră este fără indoială cel mai mare poet al iubirii. Datorită dragostei neîmpărtăşite, aproape toate poeziile sale de dragoste descriu cu tristeţe acest sentiment. In creaţia sa, el a trăit iubirea ca vis. El este creatorul unui cântec frenetic al naturii terestere in veşnica rotire a anotimpurilor. Sufletul lui trăieşte in înfloririle şi rotirile naturii încîntătoare, de basm, in care totul e frage, pur, catifelat. Ceea ce il singularizează pe poetul nostru in literatura universală este îngemănarea celor două sentimente (natura şi dragostea), împletirea originală, in cadrul căreia cele două trăiri se potenţează reciproc: natura mirifică, prin armonie, relief, muzicalitate, sensibilizează sufletul indrăgostit, care, la rându-i, o vede mai frumoasă, caldă, blândă, ocrotitoare şi umanizată.

In poezia „S-a dus amorul…”, de latfel, ca şi in alte poezii ale sale, M. Eminescu evocă chipul iubitei prin aminitirle sale. Ea este „lumină de-n departe”, „fiinţă cu ochi divini”, care reprezintă salvarea prin biruirea morţii prin epitetul „ochi renăscători de moarte”.

Iubita sa este descrisă pe două planuri: fizic şi spiritual. In viziunea poetului pe plan fizic, femeia este rece ca marmura „mâna ei cea rece” care exprimă ideea preconcepută a lui Eminescu, ea nu răspunde intodeaunaa sentimentelor aşteptate. Ea este cu „ochi întunecaţi” deoarece nu este in stare să-l inţeleagă intotdeauna aşa cum şi-ar fi dorit poetul. Cu toate acestea, insă, iubita are un „smerit surâs”, o „blondă faţă” căci, de fapt, el şi-o doreşte intimă, apropiată, blîndă ca să-i facă viaţa un vis.

In plan spiritual, femeia este „un vis misterios /şi blând din cale-afară” deoarece pentru poet, femeia rămine o mare taină, ea este mai mult o iluzie decât realitate. După cum luna, vrăjind natura cu lumina ei rece, strălucitoare şi dizolvantă a formelor aparente, poate imbrăca pământul in bura ei magică, tot aşa iubita, născută din lumină („lumină de-n departe” – metaforă) şi din moarte („ochi…/ renăscători din moarte”) poate să transforme „visul misterios” al poetulu in viaţă adevărată, pentru ca iubirea să invingă nefericirea şi condiţia umană, să asigure armonia exterioară şi lăuntrică. Insă acel cutremur mutaţional („Să mi se pară cum că creşti”), care să preschimbe iubirea şi iubita in entităţi nepieritoare, nu a avut loc. Astfel, cei doi indrăgostiţi se despart pentru totdeauna: „prea mult un inger mi-ai părut” – iubita este de neatins deoarece e o iluzie; „prea puţin femeie” – este mai mult un inger decât o femeie.

Astfel, in această poezie observăm un echilibru dintre spritual şi fizic deoarece poetul tinde spre femeia perfectă, el idealizând-o. Pentru el, ea este ca o plutire in univers, ca un inger intr-un vis misterios ceea ce reprezintă echilibrul dintre planul fizic şi spiritual. Deci, poetul nostru ibueşte şi speră, suferă şi plinge, la fel ca noi toţi.

Femeia e una dintre vocile care vesteşte armonia divină a universului. Chipul femeii iubite este ridicat la gradul unui simbol, o adoraţie care, depăşind obişnuitul vieţii, trece in absolut.

Ştefan Gheorghidiu: „Să te consideri spectator indulgent şi amuzant al lumii acestea „plină de infamie şi de prostie, e să faci parte din ea” (să beneficiezi de infamiile ei, având aerul că-i eşti deasupra)” din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu

Camil Petrescu reprezintă tipul de scriitor care se înscrie in modernismul lovinescian al epcii, ale cărui noi direcţii işi propuneau sincronizarea lietraturii române cu cea europeană. Romanul lui este unul de observaţie a vieţii interioare, de analiză psihologică, iar creatorul descrie realitatea in măsura in care a cunoscut-o printr-o experienţ directă.

Romanul „Ultima noapte de dragoste, înâia noapte de război” a apărut in 1930 şi este „o proză superioară” in care ibuirea, războiul, predestimarea, moartea şi absolutul constituie motivele literare ale unei lungi confesiuni luciale făcute de tinărul intelectual Ştefan Gheorghidiu, care este protagonistul romanului. Acesta se salvează prin conştientizarea unei drame mai puternice, acea a omenirii.

Eroul tărieşte doup realităţi: realitatea timpului psihologic (trăirile interioare trecute şi revertebrate) şi realitatea timpului cronologic (războiul).

Ştefan Gheorghidiu este născut idn frămîntări, scepticism, tensiune intelectuală, etică umană şi el emreu caută certitudini, pentru că trăieşte o singură dată un mare sentiment: „Simţeam că femeia aceasta era a mea in exemplar unic: aşă că eul meu, ca mama mea, că ne intilnisem de la inceputul lumii, peste toate devenirile, amîndoi, şi avem sp pierim la fel amîndoi”. Discuţia de la popotă despre iubire îi provoacă o reacţie violentă eroului care consideră că „acei ce se iubesc au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt”. Apoi işi aminteşte povestea de dragoste, aducînd-o in realitate, prin memorie involuntară: „Eram insurat de doi ani şi jumătate cu o colegă dela Universitateşi bănuiam că mă înşeală”. Acesta este inceputul drumului spre căutarea adevărului, al clarificării interioare. Suferinţa lui capătă dimensiuni cosmice, in consens cu nevoia sa de absolut: „Prăbuşirea mea lăuntrică era cu atât mai grea cu cât mi se rupsese totodată şi axa sufletească încrederea in puterea mea de deosebire şi alegere, in vigoarea şi eficacitatea inteligenţei mele”.

Personalitatea sa se defineşte in funcţie de acest ideal – dragostea.

Confesându-se şi reînviind intimplător trecute „Ştefan Gheorghidiu le ordonează, le analizează cu luciditate, o luciditate care inseamnă pentru el „implicarea profundă in drama existenţială”.

Iubirea reprezintă pentru personaj un proces de autosugestie. Sentimentele lui pentru Ela se nasc din admiraţie, duioşie: „iubeşti întâi din milă, din admiraţie, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o va face fericită, dar mai  ales din orgoliu: „Începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atit de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”.

Student la filosofie, Şt. Gh. este un intelectual care trăieşte in  lumea ideilor, a cărţilor şi care are impresia că s-a izolat de realitatea materială imediată. Dar tocmai acum i se destramă cuplul, din momentul când primeşte moştenirea de la unchiul Tache cu care eroul nu are nici o legătură spirituală. Fire puternic reflexivă, conştient de chinul său lăuntric, Şt. Gh.  adună progresiv semne ale neliniştii şi viaţa îi devine „o tortură”, nu mai putea citi „nici o curte”, părăsise universitatea: „De altminteri, toată suferinţa asta monstruoasă imi venea din nimic”. Personaul suferă nu numai din amor propriu rănit, din neputinţă şi deziluzie, ci mai ales pentru că se dedublează prin procedeul introspecţiei: „Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol, şi naiv”. Confesându-se şi analizându-se, eroul respringe ca vulgară etichetarea ca gelos: „Nu, n-am fost niciodată gelos, deşi am suferit atâta din cauza iubirii”. Supremă coordonată existenţială, implinirea sa ca personalitate umană, prin iubire, determină luciditatea analizei: „Eu jucasem totul pe această femeie şi trebuie să trag acum toate consecinţele care se impuneau: desfiinţarea cu personalitate”. Nu găseşte un punct de sprijin durabil nici in plan sentimental, nici in plan social şi trăieşte drama omului singur, inflexibil moral. Eroul trăieşte in lumea idealurilor pure, aspirînd la dragoste absolută. Se simte obosit şi hotărăşte să se despartă definitiv de Ela, pe care o priveşte acum cu indiferenţă. Îi lasă o bună parte din averea la care ţinea ea in mod deosebit: „i-am scris că-i las tot ce e in casă, de la obiecte de preţ la cărţi, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul”.

Drama erotică capătă alte dimensiuni prin cealaltă ipostază existenţială a eroulu plecat pe front din acelaşi orgoliu al cunoaşterii dar şi din sentimentul onoarei, al localităţii faţă de sine: „orgoliului meu i se pune acum, de altfel, şi o altă problemamă. Nu pot să dezertez, căci, mai ales, n-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă, ca aceea pe care o mvoi face, de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea din intregul meu sufletesc”.

Experienţa războiului constituie pentru Şt. Gh.  o experienţă decisivă, un punct terminus al dramei intelectuale, o dramă a personalităţii. Demitizat, războiul e tragic şi absurd, inseamnă noroi, arşiţă, frig, foame, umezeală, păduchi murdărie, diaree, şi mai ales frică. El devine alt om in primele ceasuri ale războiului. Gelozia rămine undeva, departe, lipsită de insemnătate. Jurnalul de front al lui conturează o personalitate complexă, aflată in imprejurări inedite, confruntându-se cu moartea „credeam cu sufletele rupte in genunchi, apoi alergăm, coborâm speriaţi/…/ nu mai e nimic omenesc in noi”. Ziua retragerii a fost cea mai cumplită zi, cea mai groaznică: „timp de nouă ani am retrăit-o in vis”.

Rănit, el se intoarcela Bucureştiunde se spitalizează şi simte o totală instărinare faţă de Ela, chiar dacă e nevinovată.

In pofida a otate câte nu se intimplă Şt.Gh.  nu poate fi considerat un invins, deoarece reuşeşte să depăşească gelozia care ameninţă să-l dezumanizeze.

Romanul este unul original prin subtilitatea analitică apropriei conştiinţe şi prin faptul că autorul este şi personaj şi narator. Autorul utilizează tehnici specifice analizei psihologice moderne realizate de personajul-narator asupra stărilor sufleteşti, reacţiilor sentimentelor: introscpecţia, monologul interior, memoria involuntară, fluxul conştiinţei.

„Pasărea” de Grigore Vieru

Grigore Vieru „poet al bunătăţii”, „al singurătăţii bucuroase” şi-a zidit creaţia, zidindu-se, fără a se fi lăsat sedus de sirenele esteticii moderne, pentru că recunoaşte o singură instanţă supremă: poezia „floare de latinitate” şi pe Eminescu. Unitatea lumii sale poetice se sprijină pe citeva temem fundamentale: Mama, Patria, Iubirea, in fond „Mama” o metaforă simbol al celorlalte. Cultivând o estetică a moralului, G. Vieru este „un poet al Mamei şi al maternităţii”.

In poezia sa „pasărea” mama apare intr-o imagine mai mult abstractă, e forţa generalizatoare a sentimetului prevalind asupra celei concret senzoriale. Fondul poeziei il formează sentimentul pur, unul general uman, un sentiment din sfera tragicului; „Când s-a intors / La puii ei cu hrana, / Găsise cuibul gol / Şi amuţit. / I-a căutat /Pân’îi albise pana, / Pân’când in cioc /Sămânţa a-ncolţit”.

Faptul e doar constatat – unul din procedeele frecvente utilizate de G. vieru. E constatarea morţii copiilor săi. Sau poate a despărţirii copiilor de mamă. Printer animale şi păsări, insă, puii nu pleacă de acasă fără a oficia ritualul despărţirii. Deci subtextul poeziei e cel al morţii. Al unei morţi nefireşti, un rezultat al violenţei, pe care-l produce lectura poeziei, declanşează in sufletul cititorului o stare de groază pentru faptul săvirşit. Poetul obţine efectul dramatic de o puternică tensiune interioară prin două metafore: “cuibul amuţit” şi “Pân’îi albise pana, / Pân’când in cioc /Sămânţa a-ncolţit”. Prima metaforă creează imaginea vieţii ucise, a doua – a durerii interminabile. Ambele imagini sunt create cu ajutorul unor semnificaţii proprii vieţii umane: poate să amuţească (a amuţi, a muţi, mut) doar cel care vorbeşte, omul; penele păsărilor nu albesc cind le dispar copiii, încărunţesc de durere doar oamenii. Partea a doua a metaforei, „Pân’când in cioc /Sămânţa a-ncolţit” exprimă, formal (verbul e la perfectul compus), sfârşitul acţiunii. Cercetată cu mijloacele logicii, acţiunea nu poate avea sfârşit, căci sămînţa nu poate incolţi in ciocul păsării. Convenţionalul, deci, ca principiu general al artei, face să subânţelegem intr-un fapt ordinar de natură biologică a semnificaţiei pur omenească de proporţii general umane.

“Pasărea” e materializarea protestului spiritual impotriva morţii nefireşti. Şi e firesc ca acest protest să fie exprimat, in artă, ca şi in viaţă, de aceea care este izvorul vieţii omeneşti: mama.