Comentariul literar al poeziei ”Doina” de M. Eminescu

”Eminescu a fost, intr-un cuvînt, un om inzestrat să exprime sufletul jalnic sau mînios al unei mulțimi in primejdie de a fi strivită de puterile îndîrjite ale lumii vechi, să o învioreze cu vehemență și s-o împingă inainte, arătindu-i viitorul in chipul unui trecut idilic și pe care soarta l-a aruncat intr-o societate părînd entuziastă de progres și grăbită de a-i lepăda veșmintele vetuste, dar hotărită a nu abandona nimic din privilegiile ei.” (George Călinescu)

Eminescu este unul dintre puținele nume privilegiate. El implică și condensează o pluralitate de semnificații, o veșnică prospețime, rămînînd in același timp, un motiv inepuizabil in toate genurile literare, deoarece, ca o chemare permanentă, ca o poruncă a înălțimilor, posteritatea se simte nu numai datoare, dar și onorată să-l prezinte in toată complexitatea lui profund fascinantă și nepieritoare.

Printre marile sale poezii ”Luceafărul”, ”Sara pe deal”, ”Floare albastră”, ”Epigonii” se numără și ”Doina” care a fost publicată in prima ediție de ”Poezii” a lui Titu Maiorescu, in 1883. In această poezie M. Eminescu este preocupat de realizarea unei mitologii românești și se oprește asupra istoriei naționale intr-o comuniune cu natura, cu ”tot ceea ce aparține fundamental ”poporului”.

”Doina” este semnificativă pentru simbolul ce-l reprezintă cîntecul de speranță și de durere a poporului nostru. Este un strigăt, o imprecație antivrăjitorească, o descîntare, de unde și tonul violent – imprecator – descîntător. Sentimentele de jale, cu blestemul și rugăciunea se împletesc intr-un crescendo-liturgic, dat de tonul direct și apăsat al discursului poetic.

Poezia parține genului liric, iar mesajul ei este unul de protest și o chemare la unitate. Tema acesteia o reprezintă Românul care este străin in porpria-i țară și chemarea in ajutor a Măriei Sale, Ștefan, ca să izbăvească poporul român de sub jugul străinilor ce au invadat păminturile române. Motivele abordate in această poezie sunt: cel al străinului care a invadat țara șii românul nu se mai simte ca la el acasă; motivul Românului care este străin in propria țară; motivul Măriei Sale, Ștefan care este chemat in ajutor să scape țara de invazia străinilor.

Poezia ”Doina” este alcătuită din două părți. Prima parte cuprinde spațiul geografic, ironia, sarcasmul care fac din poezie o sinteză de gîndire și simetrie eminesciană – intr-un destin al deznădejdii – concentrat  in versul ”Sărac, in țară săracă” și ”Vai de biet Român , săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul”.  In aceste două versuri este concentrat sentimentul de deznădejde, indignare, compătimire și regret. Poetul regretul asupra faptului că o țară atit de bogată, care are munți, codri, rîuri, mare, bogății subterane este totuși o țară săracă. Partea a doua a poeziei sugerează legătura dintre Ștefan cel Mare și poporul său chiar după moarte. Chemat n ajutorul poporului său, cornul lui Ștefan urma să deștepte Moldova toată, codrii simbolizînd natura in consens cu poporul, așa cum o făcuse Decebal la rîndul său.

Verbele sunt utilizate la timpul prezent. Rima este imperecheată.

Cuvintele cheie inundă poezia: Nistru, Tisa, Hotin, Satu Mare, Boian, Vatra Dornii, Sătmar, Săcele reprezintă limitele teritoriului extins al românilor, arătind cît de mare era Moldova; codrul reprezintă un centru de viață, o rezervă de răcoare, apă, mincare și un loc sigur, oferindu-i românilor ajutor in timpul războiului (Codrul – frate cu românul – ); românul care deși e in propria țară se simte străin (Și-i străin in țara lui), și totuși, el este un mare luptător; izvorul reprezintă focare, energie, veșnicie (Și izvoarele îi seacă – ); dușmanii sunt cei care năvăleau din toate părțile, instaurîndu-se in Moldova și nedorind să plece fiind orbiți de bogățiile și frumusețile acestei țări (Vin muscalii de-a călare; Curg dușmanii în puhoi/ Și s-așează pe la noi).

Eminescu utilizează multe cuvinte – simboluri. Clopotele simbolizează o chemare, un apel către toți credincioșii sau un mesaj către poporul român (Clopotele să le tragă/ Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/ Doar s-a-ndura Dumnezeu,/ Ca să-ți mîntui neamul tău!). Putna sugerează ideea rugii poporului către ”Ștefan și Dumnezeu” care reprezintă centrul spiritual al tuturor românilor care se consideră adevărați creștini (Ștefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta). Zborul păsărilor este simbolul relațiilor dintre cer și pămint (Zboară păsările toate). Valea este complementul simbolic al muntelui, locul unde se unesc pămintul și apa cerului pentru a da recolte bogate (Sus la munte, jos la vale).

Figurile de stil sunt prezente in toată poezia: epitete (negra străinătate, țară săracă, biet român săracul), comparații (Îndărăt tot dă ca racul), metafore (”Codru – frate cu românul” – a ocrotit oamenii pe timp de urgie oferindu-le adăpost și hrană), inversiuni (Vai de biet român săracul), hiperbole (”Curg dușmanii in puhoi” – nu numai un dușman ne vrea pămintul nostru bogat, ci foarte mulți, iar românul e nevoit să tacă, ”Toate cîntecele pier;/ Sboară păsările toate”), antiteze (”străinii” – cei care au venit neinvitați, ”neamul” care reprezintă rădăcinile: ”Cine-au îndrăgit străinii/ Mînca-i-ar inima cîinii,/ Mînca-i-ar casa pustia/ Și neamul nemernicia!”, ”Îndrăgi-i-ar ciorile/ Și spînzurătorile!”) prin care autorul iși exprimă atitudinea față de dușmanii țării.

Această poezie este una actuală deoarece chiar și astăzi, Moldova noastră, cît de mică a rămas ea, oricum nu este lăsată in pace. Dacă va continua tot așa, posibil ca in cîțiva ani să nu mai rămină nimic din ea. Cu părere de rău, acesta este adevărul.