”Floare albastră” de M. Eminescu. Compunere-paralelă între El și Ea

”Floare albastră” consemnează un moment esențial al trecerii lui Eminescu spre culminația lirică.

Construită pe antiteză El/Ea, debutul poemului îi definește sufletește pe cei doi: El – contemplativ, distanțat în orizonturile depărtate și intr-un timp opus; Ea – reală, caldă, familiară, încercând să-l apropie.

Invitînd la iubire și purtind cu ea sentimentul naturii, Ea e un fel de ”semizeitate” a naturii, vie și instinctuală, spontană, in contrast cu răceala intelectuală, cu rezerva lui apatică și inertă ca a infinității impalpabile (”eu stam in lună…”).

Primele trei strofe, in ton de reproș, conturează imaginea unui el gînditor, detașat de lume, insensibil la fenomenele ei obiective. El are gîndirea structurată pe conceptul de conștiință, are o aspicație către cer, către absolut, așa cum o sugerează simbolurile: ”stea”, ”piramide” sau metaforele ”rîuri in soare”, ”cîmpiile Asire”, care definesc universul poetic. Această concepție îl determină să rămină depărtat de iubita sa. Ea simte această distanțare și-i spune: ”Nu căuta in depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.

Eroii ințeleg in mod diferit lumea, realitatea și de aici, drama incompatibilității. De aceea și comportamentul lor este diferit. Iubita este expansivă, plină de vitalitate ca viața însăși (Eva). Ea joacă rolul subtil al naturii, care vrea să rețină spiritul încorporat, in timp ce poetul, ințelegînd jocul naturii, forțele, mecanismul subtil și de esență al lumii, nu se lasă înșelat, nu se lasă sedus, ci surîde: ”Eu am rîs, n-am zis nimica”. Această înțelegere nu-i poate împiedica reacția melancolică și profund romantică. Metafora-simbol ”câmpiile Asire” sugerează ideea că așa cum această lume înfloritoare a devenit pustie, tot astfel plecarea iubitei va face ca viața să-i pară pustie și lipsită de sens.

In chemarea iubitei din strofa a cincea e glasul naturii, simultan ca ispită sublimă și senzuală; dacă ființa umană e duală (rațională și instinctuală), atunci se pun alături cele două dimensiuni superioare, mereu in dispută și oscilante. Divinizată, Ea îl ”coboară” pe cel atins de mirajul florii albastre in spațiul iubirii pure, edenice, dar terestre, neîngrădite și neatinse de spirit in manifestarea lui hiperstrofiată.

In plan terestru, iubita – Floare albastră – este vicleană, ademenitoare și îi promite ființei dragi o lume plină de bucurii și împliniri, de parcă ar fi un înger (”Și de-a soarelui căldură / Voi fi roșie ca mărul, / Mi-oi desface de-aur părul,/ Să-ți astup cu dînsul gura.”).

Replica finală a Ei – ”Cui ce-i pasă că-mi ești drag?” se vrea ca o descătușare a omului prin iubire.

Iubirea lui (”povești”, ”minciuni”) și iubirea ei ascunsă (”Cui ce-i pasă că mi-ești drag?”) par să contrazică semnificațiile ideale ale florii albastre. ”Frumoasă”, ”nebună”, ”dulce minune”, ea trezește nostalgii celui ”adîncit in stele”, in tăceri.

Repetiția ”Floare – albastră! Floare – albastră!” relevă intensitatea iubirii, generată de discrepanța dintre iluzie și realitate și accentuată de ”totuși”. Finalul cuprinde concluzia amar lucidă a poetului după sfîrșitul dragostei: ”Totuși este trist in lume”. E răspunsul sceptic al gînditorului, care acceptă să coboare din regiunile inalte ale ideilor, de dragul iubirii, și cînd aceasta s-a stins, ințelege incă o dată, confirmîndu-și concluziile anterioare, tristețea iremdiabilă a vieții. Acest final al poemului, liricizarea a intregului text prin exprimarea directă a regretului iubirii pierdute, proiectează cuplul in spațiul ideal al desăvîrșirii și ”norocului”, cale de acces spre absolut.

Comentariul literar al poeziei ”Dorința” de M. Eminescu

Publicată la 1 septembrie 1876, in revista ”Convorbiri literare”, poezia ”Dorința” este o creație definitorie pentru intreaga viziune a marelui poet asupra naturii și iubirii. Construită in jurul temei iubirii și a naturii, in cae motivele tipic romantice (codrul, izvorul, floarea de tei) circulă in modul cel mai firesc,  poezia este o vibrantă expresie a bogăției sufletești a poetului.

Ideea este că dorința nu este abstractă, ci determinată de imaginea iubitei, cae rămine in conștiința poetului și după ce iubita a dispărut din viața lui.

Idila este construită pe seria de imagini reprezentate in conștiința poetului de dorința de a actualiza prezența iubitei printr-o idilă imaginară. Eminescu nu vizează un jjoc al iubirii, ci o aspriație către ideal.

Poezia cuprinde o succesiune de cinci tablouri: cheamrea in mijlocul unei naturi tipic romantice,  momentul așteptării și cel al intilnirii, jocul gesturilor tandre, somnul și visul.

”Dorința” reia pe scurt motivul inițierii solemne in patosul iubirii depline asigurate de armonia naturii feerice. Iubirea devine ideal major, iar aspirația către ea se impune ca o necesitate absolută.

Titlul poeziei stabilește esența lirică (aspirația către un asemenea ideal, iar cele 6 strofe urmăresc treptele derulării acestei esențe – din viață către vis.

Inceputul se află sub semnul chemării: imperativul ”vino” (adresat iubitei concrete, care este Ea) tirmite către natura specifică lui Eminescu – cu lirismul și muzicalitatea date de izvor (”care tremură pe prund”), cu sălbăticia și izolarea care pot asigura oricînd repetabilitatea mitică a contopirii dintre om și codru. Metafora ”prispa cea de brazde” sugerează felul in care obrazul iubitei, ascuns sub văl, este descoperit, așa cum obrazul naturii, al pămintului-mumă, este ascuns sub ”crengile plecate” (metonimie cu epitet metaforizant).

Conjuncția copulativă ”și” din strofa a doua stabilește imediat legătura intre natură și iubire, pentru ca verbele la modul conjunctiv să stabilească urmările chemării. Apar treptele apropierii indrăgostiților – de la imbrățișare și pină la descoperirea unuia in fața celuilalt. Menoimia ”Iar in păr înfiorate/ Or să-ți cadă flori de tei” atribuie delicat naturii rolul de a o mîngîia pe iubită, fiindcă dorința poetului se transfigurează prin flori in iubire.

Imaginea iubitei este idealizată romantic prin transfigurare: ”Fruntea albă-n părul galben/ Pe-al meu braț incet s-o culci”.

Momentul visului propriu-zis se impune numai la viitor, cu unele forme populare, intr-un crescende liric impecabil. Mai întîi, ”Vom visa un vis ferice” (trăirea idealului) intră in coumniunea cu ”Îngîna-ne-vor c-un cînt/ Singuratice izvoare/ Blînda batere de vint” (muzica și armonia naturii).

”Codrul bătut de gînduri” (personificare cu excepțională valoare metaforică) se impune ca geniu natural capabil să mediteze asupra semnificației poveștii de dragoste pe care o tăinuiește. Perechea – izolată in spațiul său ocrotitor – este un simbol mitic al perpetuării vieții.

Poezia ”Dorință” sugerează traseul inițiatic de la dorință la vis, folosind o tonalitate care combină perfect ritmul doinei populare, căci fiecare strofă poate fi considerată un distih amplu (cu versuri de cîte 15 silabe) care marchează treptata evoluție de la real, la ideal intr-o cadență conducînd mereu pe coloana infinită a realizării umane prin dragoste și comuniune cu natura.

Caracterizarea lui Manole din balada ”Monastirea Argeșului”

”Monastirea Argeșului” este o baladă populară bazată pe ideea că nici un lucru durabil nu se poate făuri fără o jertfă.

Personajul principal al acestei balade este meșterul Manole. La modul simbolic, Manole reprezintă Creatorul de pretutindeni și din totdeauna. Biserica ridicată de ele din pămint și din apă, din lumină și vînt, constituie o copie micșorată a Cosmosului sacralizat prin jertfă. Destinul lui Manole este cel al tuturor Creatorilor: de a-și realiza opera prin zbucium  și suferință  și de a fi ucis chiar de acest ideal. Prin moarte, Manole continuă să rămină alături de biserica lui și reface, in eternitate, căsnicia cu Ana.

Pentru Manole constucția bisericii se transformă intr-un principiu de existență. In baladă, accentul nu trăiește și pe care o integrează in opera de artă.

Caracterul excepțional al eroului este pregnant construit, începînd cu versurile din prima parte (”Și Manole, zece,/ Care-i și întrece”), și atinge apogeul in partea a treia, cînd rugăciunea îi este ascultată de Dumnezeu și declanșează ploaia, vîntul, adică stihiile aerul, apa, spre a împiedica pe Ana să ajungă la mănăstire.

Surparea continuă a zidurilor trezește, in sufletul meșterului, mai întîi neliniștea, apoi, un acut sentiment de inutilitate a eforturilor. Descumpănit de neîmplinirea menirii sale de Făurar (”Iar Manole sta./ Nici că mai lucra”), meșterul aude ”aievea” vocea diamonului său care-i cere jertfa (”Ci mi se culca/ Și un vis visa.”).

După acest vis autorul ni-l prezintă pe Manole foarte agitat (”Manea se trezi,/ Ș-apoi se sui/ Pe gard de nuiele,/ Și mai sus, pe schele,/ Și-n cîmp se uita.”). cînd o vede pe soția lui venind el devine extrem de tulburat (”Cît el o zărea, / Inima-i sărea,/ In genunchi cădea/ Și plîngînd zicea (…) Manea mi-o videa,/ Inima-i plîngea, / Și iar se-nchina, / Și iar se ruga:/ …”). cînd ea a ajuns Manole este înnebunit (”Iar Manea turba”). Starea pe care o trăiește Manole pe parcursul zidirii iubitei sale soții este una de demență in care se includ neliniștea, suferința, zbuciumul, disperarea. O trăsătură specifică de caracter a protagonistului este vocația creației care include tărie de caracter, stăpînire de sine. El este aprins de acest sacrificiu care va dura peste ani.

Manole atit de mult a iubit-o pe Ana încît și-a dorit să moară odată cu ea pentru a fi impreună mereu, el fiind deja mort după zidirea ei (”Cum o auzea, / Manea se pierdea, /…/ Și de pe grindiș,/ De pe coperiș,/ Mort bietul cădea!”).

In opinia mea, Manole a făcut un sacrificiu prea mare pentru a-și vedea visul implinit. El ar fi putut renunța la acest vis de dragul iubitei sale și a copilului pe care ea îl aștepta, acesta reprezentînd o bucurie mai mare decît o mănăstire și să-și trăiască viața bucurîndu-se de ea toți trei impreună. O altă soluție ar fi putut fi părăsirea acelui loc blestemat și zidirea mănăstirii intr-un alt loc unde nu s-ar fi surpat ceea ce construia.

Caracterizarea lui Goe din schița ”D-l Goe…” de I. L. Caragiale

Goe este personajul principal din schița ”D-l Goe…” de I. L. Caragiale. Atenția cititorului este atrasă și de punctele de suspensie din titlu, care lasă să se ințeleagă atitudinea ironică a scriitorului.

De la incepupt se relevă că personajul este un tip reprezentativ, un simbol al copiilor greșit educați.

Eroul se conturează prin relatarea unor întîmplări din timpul călătoriei la București a lui Goe impreună cu familia: mam’mare, mamițica și tanti Mița.

Comportarea lui Goe demnostrează o educație necorespunzătoare: vorbește urît și-și jignește familia, este plin de ifose: ”Vezi că sutneți proaste amindouă”; le corectează vorbirea: ”mariner”. Tonul lui impulsiv, instabilitatea și nerăbdarea, rezultat al răsfățului, sunt vizibile: ”mam’mare, de ce nu vine?… Eu vreau să vie!” (trenul). Zbiară, țipă, urlă și bate din picioare cînd îi zboară pălăria: ” – Să oprească! Zbiară și mai tare Goe, bătînd din picioare. Mi-a zburat pălăria! Să oprească!!!”.

Gesturile, expresia feței, atitudinea față de cei mari sunt iresponsabile: se addresează nepoliticos unui tinăr care îl atenționează să nu scoată capul pe fereastră: ”Ce treabă ai tu, urîtule?”, se strîmbă la ”urîtul”.

Toate faptele lui Goe sunt răsplătite cu laude și sărutări de mam’mare, mămițica și tanti Mița (caracterizarea de către alte personaje): ” – E lucru mare, cît e de deștept! Zice mam’mare”; ”E ceva de speriat parol! Adaogă tanti Mița”.

Toate îl scuipă să nu-l deoache, îl admiră și-l sărută ”dulce”, incurajînd astfel odrasla obraznică și leneșă la alte pozne.

Autorul face și o sumară descriere a înfățișării lui Goe: ”Tînărul Goe poartă un frumos costum de mariner, pălărie de paie cu inscripția pe pamblică ”Le Formidable”, și sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Mița, că ”așa țin bărbații biletul”.

Folosind o varietate de procedee de caracterizare a personajului – fapte, gesturi, aprecierile altor personaje, atitudinea scriitorului, limbajul – Caragiale a realizat prin Goe un personaj – tip al copilului greșit educat. Modalitățile de expunere contribuie la caracterizarea personajului principal: dialogul, descrierea, narațiunea – mai redusă.

Caracterizarea emirului din poemul ”Noapte de decemvrie” de Alexandru Macedonski

Alexandru Macedonski este teoreticianul curentului simbolist care deține meritul de a fi racordat poezia română la noua mișcare europeană. Pozia lui ”Noapte de decemvrie” a fost publicată prima oară in anul 1902 in revista ”Forța morală”.

Ipostaza emirul este adusă in mod simbolic de ”un arhangel de aur” și reprezintă dimensiunea romantică a universului poetic, sugerată de simbolul Bagdadul cae era considerat de romantici orașul basmului oriental al celor ”1001 de nopți”, locul de evaziune intr-un decor mirific, din fața realităților sociale.

Emirul este un erou excepțional in imprejurări excepționale, de basm: ”Și el e emirul, și are-n tezaur, /…/ Și-ochi împrerjuru-i – ori spuză ori flori”.

Tabloul de natură, in care se desfășoară existența lui, este realizat in culori pastelate. El posedă, in lumea păminteană, tot ceea ce individul iși poate dori: bogăția fabuloasă, alcătuită din ”movile de argint și de aur” și din grămezi de pietre prețioase; vitejia și eroismul, sugerate de metonimia ”oțelurilor cumplite”, reprezentind armele sale de luptă; caii ”cu foc in copite”, care îl ajută să-și înfrînte adversarii; tinereațea, frumusețea, impetuozitatea și puterea absolută asupra supușilor săi. Scriitorul repetă – sub formă de exclamații retorice – numele orașului Bagdad, pe care-l stăpînea emirul său. Totodată, el reia versul laitmotiv, prin ccare definește armonia personalității emirului și condiția lui de excepție printre muritori: ”Și el e emirul, și toate le are…”. el este nemulțumit de condiția sa umană, pe care o apreciază drept limitată și incompletă și visează permanent să-și depășească propria condiție printr-o faptă de excepție, care să-l plaseze deasupra sorții obișnuite a oamenilor. In ciuda faptului că ”e tinăr, e farmec, e trăsnet, e zeu”, intreaga lui ființă se subsumează idealului propus. Cetatea visată ”îi cere simțirea, îi cere ființa,/ Îi vrea frumusețea – tot sufletu-i vrea…”, hotărirea nestrămutată a eroului de a-i trece porțile fiind reliefată prin repetiții verbale (”cere”, ”vrea”), substantive (”ființa”) și pronominale (formele in dativ posesiv – ”îi” și ”i”).

Spre deosebire de cerșetor, care simbolizează drumul obișnuit in viață, parcurs prin acceptarea compromisurilor, emirul semnifică omul de excepție, care urmărește solitar atingerea idealului său. El se individualizează prin caracterul excepțional al țelului urmărit, izolindu-se de semenii lui și ignorind voit soluția compromisurilor, a vieții mediocre.

După parcurgerea drumului prin pustiu care sugerează viața săracă pe care a dus-o poetul (”… ș-acea dușmănie/ De lupi care urlă”), scriitorul îl înfățișează pe emir sleit de efort, de suferințele indurate, de lipsurile acute, aproape orbit de monotonia cromatică a nisipurilor. Sunt surprinse, in detaliu, reacțiile fizice ale personajului pe care căldura, foametea și setea îl desfiguraseră; tîmplele îi băteau, ochii îi erau injectați de nisip și de sînge, simțea junghiuri in piept și in pîntece, iar nervii îi erau ”îndîrjiți”. Poetul accentuează imaginea vizuală a ochilor emirului, care străluceau nefiresc, precum ”demonii cumpliți”. Abia mai pășește, iar cămila ce-l poartă ajunsese la capătul puterilor; are iluzia că vede in depărtare ”porțile albe” ale Mekăi, spre care se grăbește cu ultimele resurse. Eroul nu mai percepe realitatea și se abandonează exclusiv lumii închipuirilor sale. Iși imaginează cetatea eternă ca pe o construcție din basme, ”cu porți de topaze”, ”cu tunuri de-argint”. Este obsedat, pină și in halucinațiile lui, de faptul c cerșetorul – plecat o dată cu el – a reușit in acțiunea sa, in timp ce el insuși va eșua. Cămila ce-l transportă șovăie și cade pe drum, iar emirul moare ”sub jarul pustiei”. Moartea lui in deșertul Arabiei coincide simbolic cu stingerea focului din odaia și din spiritul vlăguit al poetului.

Acest poem dezbate problema condiției artistului de geniu in lumea in care i-a fost menit să trăiască și filosofia vitalistă a lui Macedonski constă in aprecierea că viața inseamnă o necontintă luptă petnru atingera oricărui ideal, dar frumusețea ei stă in eroismul acestei lupte, chiar dacă țelul propus nu poate fi, uneori, și atins.