Prima pagină > Caracterizari personaje literare, Esee > Compunere amplă pe tema: „Domnule,… eu totdeauna am dus o viaţă independentă” caracterizându-l pe Ilie Moromete

Compunere amplă pe tema: „Domnule,… eu totdeauna am dus o viaţă independentă” caracterizându-l pe Ilie Moromete

Marin Preda pleacă in construirea personajului Ilie Moromete de la tatăl său, Tudor Călăraşu, modelul său literar. „Scriind, totdeauna am adunat ceva, o creaţie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci maturitatea: eroul preferat, Moromete; care a exista in realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil şi porfund toată viaţa”.

Ilie Moromete, aflat intre „tinereţe şi bătrineţe, când numai nenoriri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”, este un om raţional in ceea ce priveşte atitudinea lui faţă de pămint. Spre deosebire de Ion al lui Rebreanu, care era dominat de instinctul de posesiune, de lăcomie pentru pămint, Moromete nu este sclavul imbogăţirii, ci pămintul constituie pentru el simbolul libertăţii materiale şi spirituale, ideea mărturisită de el in finalul romanului: „Domnule, … eu am dus totdeauna o viaţă independentă”.

Ilie Moromete e un ţăran seducător, pe care propria sa soţie şi copii il ascultă cu incântare. Niculae este vizibil, fermecat de felul de a vorbi al tatălui său. Prestigiul de care se bucură in sat este real şi necontestat. Inteligenţa, ironia, umorul, ştiinţa de a povesti fac din acest personaj un ţăran – filozof. Deosebirea dintre Ilie Moromete şi Ion al lui Rebreanu dă, de altfel, şi nota de puternică originalitate a cărţii lui Marin Preda. Scriitorul muntean descoperă lumii rurale intelectualitatea.

Ingeligenţa ascuţită, ironia, spiritul său mucalit cu care priveşte oamenii dinlăuntrul său, logica lui interioară individualizează personajul. Moromete este un bun observator şi moralist, dar şi un disimulat. Ascunuzându-şi gândurile, intenţiile, el tatonează partenerul de discuţie, se amuză pe seama prostiei, a ingâmfării, a limbajului preţios.

Pentru cei din jur, Moromete este sucit, de neânţeles, imprevizibil. Sunt scene devenite memorabile, ca aceea dintre Bălosu şi Moromete privind salcâmul, episodul in care Jupuitu vine să-i ceară fonciirea, desfăşurată scenic, printr-o acumulare de gesturi, mişcări, tăceri de mare efect comic.

„Suceala” firii lui, cum spune Catrina, reacţiile lui, altele decât cele obişnuite, rezultat al firii lui contemplative şi reflexive, pe fondul unui umor-ironic structura, alcătuiesc universul interior al lui Ilie Moromete, personalitatea sa inconfundabilă.

Există in firea lui Moromete o anumită candoare rămasă din copilărie in străfundurile fiinţei sale pe care şi-o apără faţă de impactul dur cu viaţa, dar şi un refuz de a ieşi din lumea lui. El işi prelungeşte iluzia că poate trăi ocolit de evenimente. Dar nu ştie să-şi exteriorizeze această candoare, duioşia şi dragostea, nici chiar faţă de copii.

Scena ploii, când Moromete este udat până la piele de o ploaie „repede şi caldă” este revelatoare. Monologul său interior arată efortul permanent al lui de a inţelege lumea, schimbările satului. Vorbind nu se ştie cu cine, el intreabă, analizează, rpsunde, işi suceşte pe toate păriţile frămintările proprii. O intreagă filosofie de viaţă, o etică eternă se cuprinde in gândrurile rostite de Moromete, stând in ploaie. Hotărirea indârjită cu care sapă, grija pentru a salva nişte biete paie ascunde, de fapt, zdruncinarea intregii sale fiinţe dinlăuntrul ei. Ceva in el se clatină, dar vrea să impingă cât mai departe realitatea care il copleşeşte. Ploaia ii dă puterea de a-şi analiza gândurile, rostul vieţii lui de până atunci, legăturile cu oamenii, dar mai ales cu ai săi. Moromete este o puternică fire reflexivă. Privind la şanţul făcut in ploaie, el rămâne in contemplare, desprins de toate: „Dar Moromete parcă nici n-auzea şi zadarnic fata se apropie şi il trase de mână, din ploaie”.

Dispreţuit şi părăsit de copiii care fug la oraş, măcinat de disensiunile familiei, perspectiva incertă il face să simptă că timpul ii este potrivnic, nu mai este răbdător, şi lumea a ieşit din rosturile ei ştiute.

Toate se vor repercuta inlăuntrul său, asupra firii lui.

In volumul II Moromete face ultima incercare, nereuşită , de a-şi aduce băieţii acasă, in sat. Toate iluziile in care el crezuse se risipesc rând pe rând: păstrarea pămintului intact, băieţii şi dragostea lui dureroasă, neinţeleasă de aceştia, rostul existenţei sale.

Autoritatea lui in sat scade. Oameniii nu-l mai ascultă ca altădată. Intr-un sat cuprins de febra schimbării din temelii, aflat pe drumul socializării, Moromete rămâne impasibil. Nimic nu-l clinteşte din lumea lui, a satului dinainte, tradiţional. El rămâne neâncrezător şi ironic faţă de schimbări, cu inţelepciunea dată de experienţa vieţii lui. Tăcerea, însingurarea şi trufia spiritului său sunt elementele ce-l definesc in amurgul vieţii.

Bătrân, aproape de 80 de ani, împuţinat la trup, rătăcea in neştire, cu ciomagul in mână, pe lângă garduri, pe câmp. Căzut la pat, el exprimă in câteva vorbe crezul vieţii sale, in care a rămas neclintit: „Domnule,… eu totdeauna am dus o viaţă independentă”. Este axa fundamentală a filosofiei sale de viaţă.

Ca personaj literar, Ilie Moromete este o apariţie inedită, fascinantă pentru toţi cei din jurul său datorită magiei cuvântului. El este un om al pămintului, al satului tradiţional, o fire reflexivă cel mai complex tip de ţăran din literatura română prin adâncimea şi frumuseţea spriritului său.

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: