Prima pagină > Caracterizari personaje literare > Caracterizarea Mirei din drama „Meşterul Manole” de L. Blaga

Caracterizarea Mirei din drama „Meşterul Manole” de L. Blaga

Femeia este cea mai complexă fiinţă şi cel mai greu de inţeles, de multe orin in faţa bărbatului, ea doreşte să pară aspră, cu un caracter ferm, insă , in realitate, ea este cea mai gingaşă şi sensibilă floare dintre toate frolie ce au existat vreodată; sau, uneori poate fi invers: dulce in aparenţă şi rece in realitate, exact ca menta. Insă oricum ar fi ea, femeia este cea care face lumea, fiindcă intreaga societate şi intregul Univers a atirnat şi va continua să atîrne de genele femii, căci, după cum spune Jonz, „acolo unde pentru bărbaţi e un zid de aramă, pentru femei nu e decât o pânză de păianjen”.

Astfel, personajul feminin Mira din drama „Meşterul Manole” de L. Blaga are un rol promordial in operă, căci de decizia (sacrificiul) ei depnde soarta bisericii ce trebuia construita: „Tu inceput, tu sfârşit, tu totul!”. Mira e nevasta Meşterului Manole, fiind personajul contrast al dramei. Numele ei n-a fost ales intimplător de Blaga, deoarece acesta semnifică pace, biruinţă, soartă şi chiar zid, in care de fapt, ea işi găseşte moartea, sacrificându-se in numele creaţiei pentru soţul ei.

Mira este un personaj impresionant, ea reprezentând „femeia adusă de peste apă”, destinată zidirii. Ea simoblizează dragostea ca spirit al lumii şi al creaţiei. Prin spusele ei „Eu sânt biserica – jucăria puterilor!”, ea sugerează identificarea de către autor a femii iubite cu biserica pe care vrea s-o inalţe, a ibuirii zămislitoare in trup cu iubirea creatoare in plan spiritual, după cum spune şi Manole: „Intre voi două nici o deosebire nu fac, pentru mine sunteţi una.”. Locaşul construit o va eterniza in frumuseţea sa ca „un cintec de iubire impletit cu un cântec de moarte”. Ea este o taină de frumuseţe şi gingăşie, bunătate şi devotament, iubire şi seninătate, purtând pitorescul şi farmecul naturii. Alături de Manole, Mira estre un personaj puternic conturat, cu trăsături omeneşti de mare forţă generalizatoare.

Mira e femeia-copil, insăşi candoarea, e viaţa pe care o iubeşte Manole şi pe care o apără aşezându-se cu nevinovăţie in calea destinului pe care nu-l inţelege: „Vreţi să jerfeşti un om pentru ziduri (…) E o crudă nebunie (…) Voi rămine aici şi n-am să ingădui stingerea omului, că omul nu-i o lumânare de stins cu două degete…”. astfel, omului,Mira mai este simbolul vieţii, purităţii omeneşti şi al eternităţii. Este o femeie credincioasă: „Vreo să schimbi pravili scrise cu fulger – ca să izbuteşti in meşteşug?”

Portretul fizic nu este deloc conturat, ea apărind in operă „intr-o simplă cămaşă lungă, albă, desculţă”. Este o femeie tinără, plină de viaţă, voioasă, şăgalnică care aduce inseninare şi cere seninătate: „Seninătate vreau, nestăpâniţilor, că toţi sunteţi innoraţi şi prărăstioşi”. Găman o numeşte „tu – inger, tu copil, tu piatră” sugerându-i astfel, că va trebui să se jerfească. Pentru Manole ea reprezintă puritate şi viaţa insăşi: „suflet bun şi înalt eşti tu”; „viaţă fără pereche eşti. Trup tânăr. Sânge fără păcat. Ochii aceştia au fost făcuţi să se bucure de verdeaţă, de lucruri mici, de ape şi de furtuni. Inima a fost făcută să iubească şi niciodată să tacă”.

Mira se autocaracterizează ca o persoană glumeaţă şi naivă in acelaşi timp: „ Eu glumesc des, dar când glumesc alţii cu mine, nu prea inţeleg. Poate sunt cam prostuţă… Dar las că râd şi eu o dată de voi”.

Manole o mai numeşte şi „căprioară neagră” ceea ce semnifică tendinţa spre absolut; este „ca un izvor de munte” reprezentând puritate şi raţiune. Ea este chiar şi „altar”, ea fiind fiinţa ce va deveni sacră.

Chipul Mirei este realizat intre două planuri: cel al blestemului – nu putea dormi, se neliniştea că ceea ce construia soţul ei noaptea se surpa („M-am molipsit de neodihna voastră. M-am zvârcolit in cămară. Am ieşit pe prispă. Am intrat. Am ieşit.”) – este prima care intuieşte că va trebui o jertfă pentru construcţia bisericii („S-ar putea intimpla intr-o zi, pe ea s-o numeşti Mira – iar pe mine – biserica ta”) şi cel al jurământul, ea făcând un legământ cu Manole şi Dumnezeu. Astefel, ea e o femeie nedumerită, dar in acelaşi timp şi foarte calculată. Metafora femeie-biserică trimite cu gândul la vocaţia zămislirii, in care biserica e simbol al plăsmuirii unei valori estetice eterne, aşa cum femeia reprezintă simbolul eternităţii prin neclintitul ei destin de a perpetua, născând, Omul.

Mira e un personaj construit pe opoziţie: femia-copil şi femeia-matură (ea se joacă cu viaţa şi cu moartea), „căprioară neagră” şi „izvor de munte” (semnificând viaţa şi moartea), vinovată şi nevinovată (reprezentând păcatul Evei). Ea este in conflict cu Manole, zidarii, Bogumil, Găman şi chiar cu sine insăşi deoarece vrea să impiedice meşterii să construiască, dar pînă la urmă, realizează că trebuie să accepte sacrificiul.

Momentul zidirii Mirei in temelia bisericii este unul semnificativ. El desăvârşeşte implinirea totală a creatorului, dar in acelaşi timp, reprezintă şi neutralizarea opoziţiei dintre natură şi cultură.

Astfel, femeia-lumină, din miazăzi, Mira reprezintă jertfa sacră, prin intermediul căreia se relevă divinul.

  1. Ștefan
    Februarie 3, 2015 la 7:48 pm

    Mulțumesc!

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: