Acasă > Comentarii literare > Ipostazele eului liric eminescian din poeziile „Singurătate” şi „Departe sunt de tine”

Ipostazele eului liric eminescian din poeziile „Singurătate” şi „Departe sunt de tine”

Singurătatea este, pentru peoteul romantic, o realitate absolută, esenţială epntru suflet, asigurându-i acestuia o identificare desăvârşită cu el insuşi. M. Eminescu, fiind lipsit de posiblitatea de a o avea alătrui pe iubita sa, Veronica Micle, se scufundă in aminitir, dovadă fiind poeziile „Singurătate” şi „Departe sunt de tine”. Astfel, prin singurătate, el se situează la hotarul dintre real şi imaginar, dintre contingent şi transcendent, dintre „viaţa stinsă” şi „duhul renăscut” al iubirii. Insă, această singurătate apare intr-un sens demonic, neantizator. Poetul mai are senzaţia că a murit demult şi că are o inii pustiită, că intre el şi iubită s-a interpus o distanţă de nestrăbătut. Scufundându-se in lumina viselor, a autoiluzionării, poetul incearcă a opri vremea din mers, exprimându-şi regretul şi chiar supărarea pentru curgerea implacabilă a timpului: „Şi mi-i ciudă cum de vremea/ Să mai treacă se indură”. Astfel, obsesia timpului intunecă momentele de fericire ale eroului liric.

„Departe sunt de tine” este foarte apropiată, ca atmosferă şi stare de poezia „Singurătate”. Aceasta debutează cu aceeaşi imagine a eului poetic, care, retras in solitudinea melancolică, lângă foc, el se scufundă in amintiri: „Aducerile-aminte pe suflet cad in picuri/ Redeşteptând in faţă-mi trecutele nimicuri”.

Insă, spre deosebire de „Singurătate”, in poezia „Departe sunt de tine” interiorul eroului liric mai puţin infuzat de aerul melancoliei, iar viaţa este văzută dintr-o altă perspectivă şi timpul este străbătut de deznădejdea despărţirii: totul aucm este dominat nu de singurătatea idilică, ci de perspectiva tragică: „Voi fi bătrin şi singur, vei fi murit demult”. Atmosfera poeziei este una in care fiinţa poetului pare a fi atinsă in insăşi funcţiunile vitale: „Optzeci de ani imi pare in lume c-am trăit, / Că sint bătrin ca iarna…”. poetul retrăieşte emoţia unei idile consumate: „dianinte prin ceaţă parcă-mi treci”, „cu braţele-amindouă de gâtul meu te-anini”, „in sărutări unim noi sărmanele vieţi”.

La fel ca şi in poezia „Singurătate”, alunecarea eului poetic in spaţiul imaginarului este sugerată de cuvântul „parcă”, ce indică in acelaşi timp şi o incertitudine: „parcă treci, parcă a-i vrea a-mi spune ceva”.

„Departe sunt de tine” are un accent sfâşietor deoarece durerea peotului e drama unei fiinţe superioare atât de neînţelese, drama creatorului care ştia că neiţelegerea in iiubire echivalează pentru poet cu insăşi lipsa dragostei, cu pustiirea vieţii, cu incremenirea simţirii şi secarea creaţiei.

Astfel, „totul e mărginit, durerea nu” (M. Eminescu).

  1. August 18, 2013 la 9:25 am

    super acest lucru este minunat am gasit ceva la fel aici la WZY.RO🙂 imi place

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: