„Prin el, poporul român devine pact realizat in carte”. „Armonia poeziei lui este armonia individualităţii româneşti”.

„Eminescu a dat poezie româneşti dimensiune care îi lipseau inainte. Lumean in care ne indtroduce Eminescu este o lume de mare vastitate in spaţiu şi in timp şi in care priviirea cugetătorului pătrunde până in punctele cele mai tăinuite ale sufletului omenesc şi până in concepţiile cele mai inalte ale raţiunii” (Tudor Vianu).

Dragostea lui M. Eminescu pentru folclorul naţional a fost profundă şi constantă, poetul simţind-şi rădăcinile spirituale adânc infipte in sufletul neamului românesc, după cum mărturisea el insuşi intr-o insemnare făcută pe marginea unui manuscris: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe un nor de aur din marea de amar”. Eminescu a fost fascinat de creaâiile populare, culegând doine, legende şi basme care l-au inspirat şi i-au influenţat intreaga  creaţie.

Pe plan naţional, Eminescu se dovedeşte un exponent nedezminţit al pământului nostru, mai întîi prin limba şi apoi prin stil sau curentul stilistic pe care il ilustrează. Lexicul său îl arată ca pe un rod autentic al pământului românesc. Astfel, „prin el , poporul român devine poet realizat in carte”.

Fiind unul dintre puţinele nume privilegiate, Eminescu implică şi condensează  o pluralitate de  semnificaţii, o veşnică prospeţime, rămânând , in acelaşi timp, un motiv inepuizabil in toate genurile literare, deoarece, ca o chemare permanentă, ca o poruncă a înălţimilor, posteritatea se simte nu numai datoare, dar şi onorată să-l prezinte in toată complexitatea lui profund fascinantă şi nepieritoare.

Când alte personalităţi artistice abia se conturează, geniul eminescian „grămădea-n” a sa „gândire” nu numai „câmpiile Asire/ Şi întunencata mare”, ci şi cele mai stranii dimensiuni ale spaţiului concret şi imaginar, ale timpului mitic sau contemporan, pentru a lăsa posterităţii cea mai autentică operă artistică , dăltuită intr-o adevărată magie lingvistică, fascinând cu căldura ademenitoare a unicului său vers.

Gama lirică a lui Eminescu este imensă. In ea coexistă intuiţia viitorului, ansamblul tuturor ecourilor mitice , istoria şi piesajul românesc, asimilarea fislofieie, a ştiinţei, a vechilor „înţelepciuni”. Se găsesc toate dispoziţiile lăuntrice: exaltarea, visarea, duioşia, luciditatea satirică , revolta, sarcasmul. Se cuprind toate formele poetice, de la liniile armonioase ale sonetului, până la cele mai indrăzneţe expresii ale versului liber şi ale prozei ritmate, anticipări certe ale unor forme specifice numai veacului nostru. Din această lirică se inalţă clele  mai nebănuie sunete: ecouri depărtate, cehmări care se sting, murmure de ape, cântări furate de vânt sau abosrbite de lăcomia deprătărilor, voci şoptite, foşniri de frunze, fâşâit de ierburi, şopot de izvoare, ropot de cascade, glasuri inăbuşite parcă din adâncul pământului sau din funduri de abisuri, dar in acelaşi timp şi tunete, şi furtuni nemicitoare. In poezia sa adoarme fluierul , plânge clarinetul, geme violoncelul, izbucneşte orga, tună şurlele apocaliptice. Se modulează infinit cu sunetele toate stările, toate senzaţiile, toate simţiriele, toate nuantţele lăuntrice a dorului, a urâtului, aleanului, a pustiului, toate la cel mai inalt grad de perfecţiune. Deci, „armonia poeziei lui este armonia individualităţii româneşti”.

Pentru Eminescu, lumea este un spectacol miraculos, in care spaţiul şi timpul capătă o puternică coloratură afectivă. Universul are dimensiunile cele mai stranii, de aceea poetul ni-l infăţişează adesea ca pe un joc etern de lumini şi umbre, o imensă oglingă in care fiecare dintre noi ne putem regăsi in intregime ori de câte ori dorim să ne privim in ea.