Demonstraţie că „Sara pe deal” de M. Eminescu este o idilă cu elemente de pastel/ o eglogă

„Sara pe deal” aparţine acelei specii a liricii erotice, numită idilă, al cărei gen proxim il reprezintă poezia bucolică. Trăsăturile acesteia ţin de transpunerea erosului in cadrul rustic, ceea ce e in cazul particular al poeziei „Sara pe deal” dă naştere unui tablou de o limpezime impresionantă, in care două din temele majore ale lui Eminescu – natura şi dragostea – se contaminează reciproc.

Caracteristică acestui poem pare să-i fei o anume tehnică a dualităţii: auditivul se imbină cu vizalul, pastelul cu idila, descripţia cu narativitatea (abundenţa verbelor), concretul (elemente particulare ale tabloului) cu abstractul („Sufletul meu arde-n iubire ca para”).

Prin jocul imaginilor sugestive şi prin armonia limbii fermecătoare, Eminescu ne transpune in sfera feerică a unei lumi imaginare.

Structura romantică este iradiată prin conceptul de lume ca univers al afectului fiindcă tema, eroii, conflictul, subiectul sunt structurate pe sentimentele de iubire, tristeţe, dragoste faţă de natură. El rămîne romantic, visător, evocînd cu bogata-i imaginaţie crîmpeie idilic, departe de zgomotul lumii, sub sclipetul de lumină provocat de lună – astrul tutelar al nopţii („Luna pe cer trece-aşa sfîntă şi clară”). Stelele aparţine şi ele decorului romantic – bucolic, prezenţa lor relevă dinamica ascensională a stării de spirit („Stelele nasc umezi pe bolta senină”).

Peisajul din „Sara pe deal” este o încifrare simbolică a sentimentului erotic, iar atracţia textului constă in atmosfera degajată de ritmurile crepusculare ale naturii şi ale oamenillor din mediul rural.