Acasă > Caracterizari personaje literare > Caracterizarea personajelor feminine Otilia Mărculescu şi Aglae Tulea din „Enigma Otiliei” de G. Călinescu

Caracterizarea personajelor feminine Otilia Mărculescu şi Aglae Tulea din „Enigma Otiliei” de G. Călinescu

Septembrie 8, 2011 Lasă un comentariu Go to comments

Lumea romanului gravitează in jurul singurului personaj viu cu adevărat: Otilia. Ea impresionează prin complexitatea sufletului, prin imprevizibilul care o invăluie, prin farmec şi delicateţe.

Ca personaj, Otilia nu are o schemă fixă, ea se intregeşte din mişcarea romanului, in fiecare pagină e alta. Autorul insuşşi îi fixează identitatea: „Otilia este eroina mea lirică, proiecţia mea in afară, o imagine lunară şi menină. Flaubertin aş putea spune şi eu: Otilia c’est moi, e fondul meu de ingenuitate şi copilărie… Eroina este tipizarea mea, fundamentală, in ipostaza feminină. Otilia este oglidna mea de argint…”.

Prin Otilia romanul capătă modernitate. Ea sparge tiparele clasice care reunesc un avar, un arivist, o fată bătrină şi nenumăraţi alţi interesaţi doar pe partea materială a oricărei relaţii, ea aduce in prim plan o problematică existenţialistă.

Ca personaj, Otilia cea zglobie stă sub semnul dramei feminine, ea aducţnd in aceeaşi albie de gânturi furtunonase viituri de anxietate, de neimpliniri nemărturisite, de singurătate, de zimbete frânte sau valuri ale unui timp ajuns la ţărm.

Fata e veşnic inconjurată de admiratori şi iubită de „popa Giurgiuveanu”, apoi de tinărul Felix, de Pascalopol, un străin care a fost in prajma ei de când era mică şi ale cărui sentimente nu sunt deloc lămurite. Otilia e admirată de băieţii de la Universitate, invidiată de rude, curtată vulgar de Stănică, agasată de Titi, Otilia stârneşte oricui dorinţa de a o stăpâni. Insă nimeni nu va reuşi cu adevărat. Fiecare va cunoaşte mai mult sau mau puţin din ea, dar Otilia rămine, cu toată evoluţia ei „o enigmă”.

Cititorului ii este prezentattă prin intermediul lui Felix.Sima, care, abia sosit in casa lui moş Costache, şi neprimit cum s-ar fi aşteptat, dă să plece. Inainte de a-i vedea chipul, Felix ii aude vocea „cristalină”: „Dar, papa, e Felix! Felix privi spre capătul scării ca spre cer deschis”. Apoi i se desenează inaintea ochilor „fata, subţirică, imbrăcată intr-o rochie foarte largă la poale, dar strinsă tare la mijloc şi cu o mare colorată de dantelă pe umeri”.

De la inceput Otilia e ocrotitoare. Ca personaj, ea va urma structura cunoscută şi abordată şi pentru celelalte. Portretul fetei este shiţat de la inceput: „Fata părea să aibă 18-19 ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri arată şi mai copilăroasă intre multele bucle şi gulerul de dantelă. Insă in trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvirşită de femeie”.

Otilia se definşete prin vorbe, fapte, gesturi, prin comportamentul care stârneşte reacţii diferite in jur. Marina, servitoarea, intimpină fuga feţei prin iarbă cu un „Haida! A-nceput nebunia!”. Felix o urmează şi o admiră tocmai pentru această imprevizibilitate, Pascalopol o ocroteşte văzând in ea o posibilă implinire, moş Costache se lasă mângâiat, iar Aglae şi Aurica se intunecă de invidie. Stănică nu perde ocazia să exclame: „Deşteaptă fată!”, iar Titi, să caute un moment când să strecoare o obscenitate, convins că nu este nimic rău in asta.

Fata domină insă totul şi pe toţi, prin genrozitate şi printr-o superioritate şlefuită de-a lungul generaţiilor. Fără cel mai mic efort ea se ridică vizibil deasupra celorlalţi.

Pentru Felix, Otilia este prietenă de aceeaşi virstă, o ocrotitoare. El o cunoscuse când era o simplă fetiţă.

Fata are neintrerupte atitudini de protecţie faţă de trei personaje: „papa”, Pascalopol, dar mai ales faţă de Felix. Gesturile ei necenzurate, dar pornite din fierescul sentimentelor încântă. Otilia e intruchiparea feminităţii şi a gingăşiei.

Abia sosit in casa „unchiului” Costache, Felix face cunoştinţă cu celelalte personaje prin intermediul Otiliei. Când Costache este intrebat unde „o să stea băiatul?” Otilia răspunde scrt: „- La noi!  Explică Otilia”.

Replica Aglaei dezvăluie deplin ura indreptată asupra fetei şi aluziile făcute lui Pasclopol referitoare la inclinaţia acestuia pentru Otilia: „- Atuncea faceţi pensiune, continuă implacabil Aglae. O să aibă Otilia cu cine se distra, ce zici Pascalopol?”. Moşierul nu o ia in seamă, o consideră”maliţioasă” şi asta nu-l afectează”.

Protecţia Otiliei faţă de Felix include „supravegherea” jumătate copilăroasă, jumătate maternă a oricăror indeletniciri gospodăreşti ce pot avea oarecare tangenţă cu el.

Personajul se autocaracterizează in dese rânduri. După ce termină de cântat o bucată muzicală, lasă mâinile in poală şi exclamă: „Ce sentimentală sunt!”. Îi mărturiseşte lui Felix o veşnică tulburare interioară: „Îmi vine uneori să aleg – spuse ea lui Felix crea şedea in picioare puţin cam incurcat de rochia şi nimcurile cărora le slujea de curier – să zbor”.

Otilia derutează pentru că trece brusc de la o stare la alta. E conştientă de asta: „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”, „sunt foarte capricioasă, vreau s fiu liberă”.

Fata apare diferit in ochii celor din jur. Fiecare inţelege o parte din ea, nimeni nu o parte pătrunde.

Aglae o consideră o „zănatică”, o dispreţuieşte vizibil şi o bruschează cu vorbe ireverenţioase. Când Titi „indrăzni un gest oarecare de concupiscenţă, care irită pe fată”, Aglae se revoltă asupra ei. Drept rezultat „Otilia apăru pe uşa cu coama mânioasă, cu ochii incărcaţi de fulgere”.

Stănică, aflând despre logodna Otiliei cu Pascalopol, incearcă să-l determine pe moşier să inţeleagă adevărata situaţie a Otiliei, spunându-i că ea „e tinără neexperimentată azi se intilneşte e-un tinăr, mâine cu altul , o fată greşeşte uşor./../ Înţelegeţi, un om mai in virstă, chiar bogat nu poate lupta cu temperamentul aprins, poate prea aprins, al unei fete de 19 ani”.

Aurica e de părere că „Otilia e şireată, caută numai bărbaţi in virstă, bogaţi, de aceea i se pare neexplicat cum Felix poate ieşi pe stradă cu „o destrăbălată” ca Otilia.

Pentru Felix, Otilia este „o fată cuminte” de care se indrăgosteşte nebuneşte, dar faţă de care au ezitări in a lua hotăriri decisive.

Pascalopol o consideră foarte frumoasă, are răbdare cu ea, dorind-o soţie şi nedistingând niciodată clar ce e viril şi ce e patern in dragostea lui. „E ca o rindunică”.

Colegii lui Felix „care-l văuseră la braţ cu ea, il bătuseră pe umăr: – Hoţule, cum ai pus mâna? Este cea mai elegantă conservatoristă şi mai mindră. Nu s-atinge nimeni de ea”.

Otilia trece printre pagini inchinzând in ea o lume, trece subţiratică şi delicată imprevizibilă, generoasă, un personaj suav cu un neşters zâmbet pe buze. Zâmbet de amărăciune.

Aglae Tulea este un alt personaj al acestei opere. Ea este sora lui moş Costache, soţia lui Simion Tulea şi mama a trei copii: Olimpia, Aurica, şi Titi.

De la inceput pină la sfârşit Aglae stirneşte doar dezgust. Ca şi Otilia, se prezintă cititorului prin intermediul lui Felix, care o observă cu atenţie: „Otilia opri pe Felix in faţa femeii mai mature. Era o doamnă cam de aceeaşi virstă cu Pascalopol, cu părul negru pieptănat bine intr-o coafură japoneză. Faţa ii era gălbiicoasă, gura şi buzele subţiri, acre, nasul incovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari, acuzând o slăbire bruscă. Ochii ii erau bulbucaţi ca şi aceia ai bătrinului, cu care semăna puţin, şi avea de altfel, aceeaşi mişcare moale a pleoapelor. Era imbrăcată cu bluză de mătase neagră cu numeroase cerculeţe, strinsă la git cu o mare agrafă de os şi sugrumată la mijloc cu un cordon de piele in care se vedea prinsă de un lănţişor, urechea unui cesuleţ de aur”.

Acelaşi personaj, Otilia face prezentările:  „- E tanti Aglae, sora lui papa, explică Otilia lui Felix”.

Prima impresie urită pe care i-o provoacă lui Felix se leagă de limbajul ei, ce caracterizează perfect femeia crescută la mahala şi educată la periferia oraşului.

Prezenţa continuă a Aglaei in casa lui moş Costache e motivată, la prima vedere, de gradul de rudenie şi de poziţia casei familiei Tulea, aflată in imediata vecinătate a casei lui Giurgiuveanu, dar mai ales, de dorinţa aprigă, chiar nestăpânită, a femii de a pune mina pe averea bătrinului. Ea este convinsă că numai banii pot aduce stabiitatea unei familii şi-i doreşte cu atita putere incât tot restul se estompează. Cu excepţia copiilor! Aglae incarnează chipul mamei devorate de răutate şi invidie faţă de copiii altora, deformată in chip grotesc de un sentiment care ar fi trebuit să o facă să devină nobilă.

E atita cheltuială in a o inlătura pe Otilia, veşnica rivală (din perspectiva ei) pentru măritişul Auricăi, incât personajul depăşeşte repede , şi incă de la inceputul drumului narativ limitele normalului. Aglae e uscată de răutate, aproapte nici nu o poţi inchipui tinără, la inceputul căsătoriei ei cu Simion. Personajul se mişcă intr-un timp inert şi de aceea nici nu evoluează, se plimbă doar pe o traiectorie rectilinie, definitiv trasată.

Gesturile cu care-l intimpină pe Felix tind să stabilească repede relaţia. Felix este tratat cu superioritatea izvorâtă doar din ură faţă de incă un eventual pretendent de moştenire, de aceea „demnitatea” cu care işi ridică mâna spre a-i fi sărutată se potriveşte prea puţin cu cel „Hm!” „arţăgos” rostit „cu un glas răguşit, insă forte. Eşti flăcău in lege!”.

Pascalopol o consideră „maliţioasă”, in realitate Aglae e numai venin, şi mai ales asupra Otiliei ii place să-l verse. Fata incurcă planurile ei din mai multe puncte de vedere.

Privirile  lui Felix, fixate asupra Aglaei, in momentul in care Pascalopul ii oferă Otiliei un inel cu safire , descoperă că „prin ochii Aglaei şi ai Auricăi  trecură fulgere”.

Agale conduce peste tot. In propria casă il ţine din scurt pe Simion, face şi desfac e căsătoriile copiiilor, intoarce totul după bunul ei  plac.

Aversiunea Aglaei faţă de Otilia e mărturisită direct. Fata i se pare o „zănatică” şi-i recomadă fătiş lui Pascalopol să-şi caute de nevastă o fată cuminte şi aşezată, sugerând vizibil un portret asemănător cu cel al propriei fiice. Neavind nici o inclinaţie, nici o preocupare, nici măcar toleranţă pentru inclinaţia artistică a Otiliei, muzica pianului o agasează: „In curind se auziră din casă, pe fereastra deschisă, undele picurate ale pianului. Otilia cânta „Vals in do minor” de Chopin cu foarte multă delicateţe şi cu o austeritate tehnică ce descoperea pe eleva de conservator. (…) Agale insă dădu dovezi de impacienţă, ca şi când o muscă ar fi supărat-o. In sfirşit izbucni trântind o carte:

–          Grozav de agresant pinaul ăsta! (Apoi strigând): Otilio! Dă-l incolo de pian, ştii că mă enervează! (Mai incet către ceilalţi): Ori ştii să cânţi, ori nu. Pianul cere talent… Didina cânta bine!”.

Itilia ii cunoaşte aversiunea. Supărată, ascunsă de ceilalţi, Otilia ii mărturiseşte lui Felix: „- Nu ştii ce viperă este tanti Aglae asta! Uf!”.

In războiul de cuvinte pe care-l provoacă deseori Aglae, Pascalopol intervine ba de partea Otiliei, ba al lui Felix şi săgeţile ei veninoase se opersc adesea in el.

Toţi copii ei sunt departe de a fi normali. Se sugerează existenţa unei anume tare de ereditate. Olimpia are un fiu, dar băieţelul moare la câteva luni. Aurica e predestinată eşecului, răutattea o macină şi o imbătrineşte inainte de vreme, iar Titi, la 22 de ani , e un copil mare cu mania legănatului. Aglae e grijulie cu fiecare dintre ei, dar domniaţia ei le-a sfărâmat definitiv personalitate.

Aglae e prezetnă in casa lui moş Costache şi cu speranţa că, dacă moartea bătrinului ar surveni la un momeent dat ea să se afle cât mai apraope. Spre a obţien moşternirea, femeia e in stare de orice, e de acord să declare chiar  că fratele ei e nebun: „Te duci dumneata, ca soră, să declari că fratele dumitale e nebun? – Mă duc! Zise furiosă”.

Pe la sfârşitul lui septembrie, moş Costace avu un atac. Mariana, servitoarea, merge să cheme medicul, dar mai intâi trece prin curtea vecină. Scena ce a urmat acestu atac intregeşte portretul personajului ce căpătase „fizionomia aspră a unui căpitan de vapor care comandă in timp de naufragiu: – Aurica – strigă – ea – vino repede, că iş-a venit rău lui Costache! Cheamă-l şi pe Titi. Trece-ţi dincolo, să nu fure vreunul ceva. Marino! Tu aleargă iute la Stănică să vie şi el şi Otilia şi să aducă doctorul pe care-l ştie el. Ah! Tocami acum l-a găsit şi pe Costache. Sunt sfârişită. N-am pus nimic in gură de azi-dimineaţă”.

Personajul alunecă nu o dată spre comic. Dorind să intre cât mai repede in stăpinirea averii, sau măcar a unei părţi a ei, intre Aglae şi moş Costache se iscă o adevărată luptă.

Asediul casei bătrinului era condus tot de ea: „luă comanda casei, ajutindu-se de Marina, de propria lui servitoare(…) Transformind canapelele in pat şi distribuind prin odăi câteva saltele, toate ca merele fură prefăcute in dormitoare.In realitate truda femeii se risipeşte apraope toată.

„Enigma Otiliei” a obţinut in epocă o aprobare unanimă şi s-a spus că romanul reprezintă pentru literaturaă citadină ceea ce „Ion” al lui Rebreanu reprezenta pentru literatura rurală.

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: