Comentariul titlului poeziei „Timbru” de Ion Barbu

„”Timbru” e poezia-hafă, cuprinzătoare a tumulultului existenţial. E poezia spre care a tins Barbu insuşi in tuspatru etapele evoluţiei sale: parnasiană, antonpannescă, expresionistă şi şaradistă”.

Poezia „Timbru” face parte din volumul „Joc secund” şi a fost publicată in revista „Sburătorul” in 1926, sub titlul „Apropiat”. In această poezie, privirea poetului e fixată pe suprafaţa lumii, nu dincolo de ea fascinat intr-atât de lucruri (de piatră, de unda mării, de humă), incât le atribuie o viaţă sufletească. Ea exprimă intrebările poetului ca ale unui „nou Orfeu” cu privire la eficienţa actului poetic.

Poezia ermetică reprezintă o mulţime de cuvinte inchegate – labirint ce au nevoia de a fi descifrate. Ea este abundată in simboluri complexe şi in sexeme dificile. Poetul nu se dezvăluie, ci se inchide intre zidurile sale, pentru ca cititorul să pătrundă in universul poeziei (este unul) exact ca intr-un labirint, prin iscusinţa minţii. Limbajul poedziei este unul introspect, ele nu dezvăluie reflecţiile autorului, ci le adânceşte vădit. După dicţionarul explicativ, „timbru” este calitatea specifică a unui sunet din altă sursă sonoră. „Timbru” mai este şi  un imprimat de valoare, de dimnsiuni mici, emis de stat sau de o instituţie autorizată, care se lipeşte pe scrisori sau de pe unele acte, reprezentând o taxă sau un impozit. Tot „timbru” mai are semnificaţia de o praticularitate a unui sunet (in special a vocalelor) care face să fie deosebit de alt sunet rostit in condiţii de durată, de inălţime şi de intesitate identice. In această poezie, avem un timbru amplu de sunete: cimpoiul veşted, fluierul in drum, sună-ncet, cântec, foşnirea. Acest timbru compus are diverse valenţe, şi ca sens, şi ca încărcătură stilistică. Este exprimat prin cuvinte improprii din punct de vedere al logicii, dar proprii din punct de vedere estetic.

Timbrul poeziei este unul încifrat şi ascunde tonalitatea care trebuie dezvăluită.

„… Barbu este fără indoială un versificator totdeauna sigur, un autor de balade fantastice, cuprinzând poezia fără nici o specificare, adică adevărată, un poet, in sfârşit, care a scris prea frumoase lucruri in narativ şi pitoresc, când nu s-a impiedicat de apucătura teoretizantă şi de cel mai steril estetism: de „frumosul incontingent””. (Vladimir Streinu)