Prima pagină > Esee > Homo Homine Lupus Est

Homo Homine Lupus Est

Septembrie 5, 2011 Lasă un comentariu Go to comments

Ce este omul? Aristotel a răspuns la această intrebare: „Omul este zeu sau fiară”. Şi intr-adevăr aşa este, deoarece omul poate fi bun sau rău. Insă in zilele noastre, foarte rar mai poţi găsi un om bun, pe care să te poţi baza şi la bine şi la rău. Omul este o bestie care trebuie să se teamă mai mult ca de insuşi omul, fiindcă de la el te poţi aştepta la orice.

De cele mai multe ori omul este bun cu tine atunci cînd are nevoie de ceva, iar dacă el te-a ajutat cu ceva, atunci aşteaptă o răsplată.

„Un om poate avea totul, neavînd nimic, şi nimic avînd totul” a spus Mihai Eminescu. Ce folos dacă ai mulţi bani, o carieră reuşită şi faimă, dar nu ai cel mai important in viaţă: o dragoste adevărată, o familie, copii de care să fii mîndru.

Omul e ceva nedesăvîrşit, care tinde necontenit la ceva mai bun şi mai mare decît el insuşi şi astfel, in el ia naştere invidia – o suferinţă care conţine in sine insăşi pedeapsa meritată, iar de la ea iau viaţă ura, trădarea, minciuna şi gelozia. Invidia se hrăneşte din suferinţele invidiosului şi din meritele celuilalt.

Acest viciu – invidia – il intilnim in nuvela „Toiagul păstorici” de Ion Druţă, in care personajul principal este un păstor care nu avea oi, dar el trăia de parcă le-ar fi avut şi toţi credeau că e bogat. Nimeni n-a zărit in ograda lui oi, nu l-a văzut să mănince brînză, şi totuşi îl credeau bogătaş. In listele in care oamenii puterii notau averile păstorului, vecini au introdus atitea oi, incît sărmanul s-a pomenit dator statului şi neavînd cu ce plăti, el a fost deportat, iar cînd s-a intors era bîrfit precum că o fi adus cu sine aur. La ce duce invidia…

Aici autorul ne-a arătat ce fel de oameni suntem noi atunci cînd  numai in vorbe ne numim fraţi, surori, oameni de acelaşi neam. Ne-a arătat cît loc rămine in viaţa noastră pentru bîrfe, pentru trădări, pentru o totală lipsă de omenie: „Satul îl urmărea cu un fel de stimă ce semăna mai mult a zaviste”, „Îl vorbeau de rău in fel şi chip”, „Sătenii din vale se indirjeau şi se tot aţîţau unul pentru altul impotriva ciobanului din vîrful dealului, aşa încît nici n-aveau ochi să-l vadă”, „O zi il birfesc, o zi il pîrăsc, două zile stau la pîndă”, „şi de vîndut l-au vîndut, şi pe o cărare de codru l-au legat şi de ştreang au tras”. In lume nu există animal expus la atîtea ofense ca omul.

Oamenii pot să iubească fără egoism, dar nu pot in acelaşi fel să şi urască. Fiecare ură este frică sau invidie. Ura este frica cea mare, pentru că omul nu urăşte decît pe acela de care se teme… In sentimentul urii există umilinţă pentru noi inşine, dar in dispreţ există mîndrie şi convingerea că suntem mai buni şi superiori aceluia pe care il dispreţuim. Ura nu provine niciodată din deosebire de convingeri, nici din deosebire de principii morale. Adevăratul om superior nu urăşte nici chiar pe omul de care se teme.

Categorii:Esee
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: