Acasă > Caracterizari personaje literare > Caracterizarea Emiliei din romanul „Patul lui Procust” de Camil Petrescu

Caracterizarea Emiliei din romanul „Patul lui Procust” de Camil Petrescu

Camil Petrescu cu mari valenţe spirituale, manifestate in mai multe domenii ale creaţiei literare: poezie, proză, dramaturgie, eseistică. Înscris in modernismul lovinescian al epocii, Camil Petrescu s-a orietnta, atât in romane, cât şi in teatru, spre o tematică inaltă şi gravă: iubirea, războiul, moartea, absolutul, destinul. Personajul camilpetrescian este un intelectual de elită, un om care „a văzut idei”, un căutător al absolutului.

„Patul lui Procust”, apărut in 1933, este considerat cel mai bun roman al lui Camil Petrescu şi una dintre cele mai originale creaţii din proza românească modernă şi tratează drama confruntării cu adevărul intr-un moment de criză existenţială, urmărind o poveste de dragoste şi libertate. Acest roman este considerat o artă poetică a romanului românesc din secolul al XX-lea, tehnica lui îmbinind stilul epistolar cu cel al jurnalului.

Tehnica narativă pe care o aplică scriitorul modifică parţial conceptul de personaj, care nu mai este un tip literar definit din exterior, ci unul care se autoconstituie prin mărturisire sau care este „reflectat” in simţirea celorlalţi. Personajele romanului sunt relativizate prin reflectarea lor in mai multe conştiinţe. Ele se constituie antitetic, implitindu-şi destinele şi nu pot fi caracterizate obiectiv, deoarece această relativizare a lor este menită să le sublinieze complexitatea care nu poate fi redată decât din punctul de vedere al Absolutului.

Unul dintre cei patru protagonişti ai romanului este Emilia Răchitaru. Aceasta este caracterizată pe rând in două perspective, aparent opuse. Două persoanje işi expun părerile despre ea, dar aceste păreri nu doar că se exclud reciproc, ci chiar se completează formând un protret cât mai simplu şi mai complex in limitele in care el poate fi surprins de Fred Vasilescu şi George Demetriu Ladima. Este un personaj excepţional, la fel ca şi celelalte, după cum se exprimă insuşi scriitorul: „Romanul nu poate fi decât ointimplare cu oameni excepţionali”.

Emilia este cocota de lux şi actriţa mediocră, dar foarte cinică, pe plan profesional şi o semiprostituată pe  pla n moral care stârneşte o pasiune mistuitoare şi de neexplicat in sensibilul suflet al lui Ladima. Acesta devine insetat de a simţi in profunzime pasiunea iubirii autoiluzionându-se in dragostea lui pentru Emilia pe care o vedea ca pe femeia ideală, un suflet ales, pură, cadidă, copilăroasă, un „copil mare”, frumoasă, talentată, refuzînd structural evidenţele. Intr-un cuvânt, Ladima o divinizează şi on inzestrează cu calităţi pe care şi-ar dori să le vadă. Pentru Fred, Emilia este o femeie proastă, insensibilă, total lipsită de talent ca actriţă, pe scenă fiind „dezastruoasă ca o bucătăreasă patetică” şi nu înţelege faptul că Ladima este interesat de o femeie atât de banală ca Emilia Răchitaru, care e o persoană inferioară lui şi care profită de el (pentru a obţine evenimente la teatru şi alte evenimente mondene, pentru a obţine un postla TeatulNaţionalşi unele roluri importante), neavând „vocabular analitic”, placidă şi „normală ca un scris de dictando”. Ea reprezintă pentru Fred culmea platitudinii şi vulgarităţii folosită ca pravan de alte personaje pentru afacerile lor amoroase.

Din jurnalul Emilie Răchitaru se desprinde o femeie vulgară, nimfomană care se crede actriţă.

Apraope pe intreg parcursul romanului, realţia lui Ladima cu Emilia urmează acelaşi idealism: el incearcă să o modeleze după prpriile convingeri, uitând că este o femeie uşoară, materialistă, de o extracţie joasă şi nu se gândea măcar o clipă ca aceasta de fapt, il folosea pentru a reuşi in carieră. Insă, după ce Ladma realizează ce se intimplă şi ce intenţii avea Emilia, el a inchis ochii şi accepta cauzele inventate de ea deoarece prezenţa Emiliei pentru el esrte „mai necesară” ca „lumina unui neurastenic”, ca „morfina unui morfinoman”, pentru că simte pentru ea „ceea ce simte somnambulul pentru lună”. Astfel, personajele intilnite in roman fac parte din galeria celor rataţi, fiindcă se conduc după principii mercantile, iar frumuseţea morală şi fizică a fiinţei se cheltuieşte in intrigi fără insemnătate.

Portretul fizic conturează o femeie a cărei frumuseţe „caligrafică e uneori jignitoare. Are corpul rotund de tot, cu părul pieptănat lipit, cu o frunte ca un fragment de sferă (…) aşa de limpede, de parcă nici unul din milioanele ei de strămoşi n-a incredinţat-o vreodată din cauza vreunui gând”. Fred vede o „blondă sau mai mult spălăcită, grăsuţă şi vulgară”, „femeie cu respiraţia grotească”, cu valeităţi şi sigură pe ea, dar săracă cu sufletul. De aseamenea, portretul alcătuit de el infăţişeasă o femeie destul de grasă, cu forme rubensiene: „coapsele lărgite de sprijinirea pe pulpe, aproape s-au lipit in faţă şi fiecare din ele a făcut parcă un satelit de pulpă, lipit de-a lungul ei. Cârlionţii din mijloc, aurii, au dispărut, căci pernitâa de grăsime de deasupra lor s-a llăsat puţin in jos. La fel şi sânii care devin gutui atirnate, iar spatele i s-a lămurit in desfacerea şoldurilor, ca un spate de cal tinăr”. Ladima insă, îi crează un chip aproape perfect: „o nevastă plinuţă, albă ca tine, cu ochii mari, verzi, numai viaţă, strălucitoare de curăţenia şi sănătate… ca un model de Tiţian”. Pentru Ciobănoiu, Emilia este „o femeie fără suflet, o actriţă, fire netrebnică, in carnea căreia inflorea numai ochiul „diavolului”, care l-a şi distrus pe intelectualul Ladima.

Fred o vede ca fiinţa care nu ştie să glumească; totuşi, uneori glumeşte, dar vulgra; nu zâmbeşte, fiind mereu de o gravitate prostească. In ceea ce priveşte teatrul, ea nu se poate incadra in nici un rol, pentru că „ea nu poate inţelege decât unul singur… acela de „damă de companie” şi actoria este pentru ea nu altceva decât un mod de a-şi ascunde adevărata natură. Ladima insă, chiar şi atunci când ea debutează pe scenă fără un succes notabil, o vede o „actriţă excepţională”.

Emilia este văzută de către Fred ca şi un apogeu al decadenţei feminine, sau o „victimă” a  misoginismului autorului, deoarece aceasta ştie că Ladima o iubeşte, dar ea nu e in stare să inţeleagă asemenea sentimente profunde pentru că este o fiinţă rece, respingătoare, nenaturală intr-un mod jignitor şi respingător, a cărei gândire se limitează la plăcerile coreale fără a incerca măcar să cuprindă dragostea nemărginită pe care i-o poartă Ladima. Emilia nu se hrăneşte decât din adevăruri lucrative. Îmbrăţişările ei sunt ca „o convorbire intre două inteligenţe”, nu se manifestă decât atunci „când face greşeli gramaticale”.

Incapabilă de gânduri profunde, Emilia nu realizează răul pe care i-l face lui Ladima, considerându-se chiar miloasă pentru că nu-l „aruncă” afară din casă, deşi o plictisea cu grija lui exagerată şi o obosea cu atitudinile lui ridicol de sentimentale. Deci, Emilia reprezintă persoana lipsită de virtuţi morale şi cele afective.

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: