Conceptul romantic despre destinul geniului

Una dintre tmele romantice abordate de mulţi scriitori este cea a omului de geniu. Byron este cel care a definit in fapt prototipul geniului şi a consacrat această temă.

Omul de geniu se evidenţiază prin posedarea unor însuşiri neobişnuite, cum ar fi inteligenţa covârşitoare, pasiunea pentru studiul de orice fel, memoria excepţională, dezintereul faţă de tot ceea ce este lumesc, seninătatea abstractă, viaţa pasională plină de aventuri. Acestea caută mereu ceva ce este imposibil de găsit, iar atunci cind găsesc cel mai apropiat echivalent pământesc al dorinţelor sale, il dispreţuiesc.

Schopenhauer susţine că geniul este inadaptabil, nefericit, strivit de o lume prozaică, brutală, mercantilă, egoistă, dăruită răului. El vede in geniu singura forţă aptă de a se opune „voinţei de a trăi”.

Deoarece are conştiinţa lucidă a deşertăciunii, geniul trăieşte nemulţumitrea (in raport cu planul existenţial), fiind un spirit inadaptabil şi superior prin gândirea atotcuprinzătoare.

Dinamismul este un alt aspect al omului de geniu. Marea sa dramă derivă din dorinţa de a nu se supune sorţii şi societăţii in care trăieşte, şi această parţială conştientizare a luptei pe care o reprezintă viaţa unui om de geniu o intilnim la majoritatea poeţilor romantici.

Eminescu a fost preocupat in mod deosebit de tema omului de geniu care este axa principală a capodoperei sale lirice „Luceafărul”, a celei mai celebre nuvele „Sărmanul Dionis” şi a renumitei poeme „Scrisoarea I”. Această temă romantică este abordată şi de Alexandru Macedonski in poemul „Noapte de decemvrie” şi de Şt. A. Doinaş in poezia „Mistreţul cu colţi de argint”. Toate aceste poezii ne vorbesc despre zbuciumul şi neajunsurile omului de geniu şi despre speranţa in izbăvirea morţii. Personajul acesta are mereu un moment de slăbiciune, in urma căruia îşi doreşte cu ardoare să scape de povara genialităţii sale. Insă intotdeauna el se reintoarce la poziţia iniţială prin revederea durerroasă a efermerităţii şi nestatoriniciei oamenilor de rând. Intreaga viaţă a geniului este o fugă neobosită după ideal, genialitatea fiind pentru el o binecuvântare sublimă, dar şi un blestem aprig. Omul de geniu tinde mereu spre absolut.

Poemul „noapte de decemvrie” dezbate problema condiţiei artistului de geniu in lumea in care i-a fost menit sî trăiască şi filosofia vitalistă a lui Macedonski constă in aprecierea că viaţa inseamnă o necontenită luptă pentru atingerea oricărui ideal, dar frumuseţea ei stă in eroismul acestei lupte, chiar dacă ţelul propus nu poate fi , uneori, şi atins.

Ipostaza emirul este adusă in mod simbolic de „un arhangel de aur” şi reprezintă dimensiunea romantică a unversului poetic, sugerată de simbolul Bagdadul care era considerat de romantici oraşul basmului oriental al celor „1001 de nopţi”, locul de evaziune intr-un decor mirofic, din faţa realitîţilor sociale.

Emirul este un erou excepţional in inprejurări excepţionale, de basm: „şi el e emirul, şi are-n tezaur, /…/ Şi – ochi împrejuru-i – ori spuză ori flori”.

Tabloul de natură, in care se desfăşoară existenţa lui, este realizat in culori pastelate. El posedă, in lumea păminteană, tot ceea ce individul işi poate dori: bogăţia fabuloasă, alcătuită din „movile de argint şi de aur”, şi din grămezi de pietre preţioase; „vitejia şi eroismul, sugerate de metonimia „oţelurilor cumplite”, reprezentând armele sale de luptă; tinereţea, frumuseţea, impetuozitatea şi puterea absolută asupra supuşilor săi scriitorul reia versul laitmotiv, prin care defineşte armonia personalităţii emirului şi condiţia lui de excepţie printre muritori: „Şi el e emirul, şi toate le are…”. el este nemulţumit de condiţia sa umană, pe care o apreciază drept limitată şi incvompletă şi visează permanent să-şi depăşească propria condiţie printr-o faptă de excepţie care să-l plaseze deasupra sorţii obişnuite a oamenilor.

Emirul semnifică omul de excepţie, care urmăreşte solitar atingerea idealului său. El se individualizează prin caracterul excepţional al ţelului urmărit, izolându-se de semenii lui şi ignorând voit soluţia compromisurilor, a vieţii mediocre.

După parcurgerea drumului prin pustiu, scriitorul il înfăţişează pe emir sleit de puteri, de suferinţele îndurate, de lipsurile acute, aproape orbit de monotonia cromatică a nisipurilor. Eroul nu mai percepe realitatea şi se abandonează exclusiv lumii închipuirilor sale. Este obsedat, până şi in halucinaţiile lui, de faptul că cerşetorul – plecat odată cu el – a reuşit in acţiunea sa, in timp ce el însuşi va eşua. Cămila ce-l transportă şovăie şi cade pe drum, iar emirul moare „sub jarul pustiei”, nerealizându-se astfel, atingerea absolutului.

„Sărmanul Dionis” dezbate soarta tragică a omului superior, a omului de geniu intr.o societate ostilă adevăratelor valori spirituale, societate care incearcă să se detaşeze, refugiindu-se in vis.

Ca şi emirul, Dan-Dionis este un personaj excepţional care acţionează in sitaţii şi imprejurări neobişnuite deoarece se află in conflict cu sine şi cu lumea. El este prototipul omului de geniu, asemeni lui Hyperion din „Luceafărul” care trăieşte in lume, dar, de fapt, in afara ei. Este caracterizat pe principiul antitezei, contradicţia dintre profesie şi preocupări, preocupări şi condiţiile materiale.

Titlul nuvelei pune in lumină condiţia umilă a protagonistului, din punct de vedere social, dar şi spiritual prin epitetul „sărmanul”, deoarece nu reuşeşte să atingă planul absolutului.

Personajul doreşte să găsească cauza timpului şi a spaţiului, să descopere interzisul, primordialul, magicul, misteriosul in insăşi fiinţa lui. Cadrul in care protagonistul işi petrece o parte din timp este propice visării, şi lui i se adaugă luna, cartea şi cintecul clavirului. Apelind la cartea misterioasă primită de la bătrinul anticar Riven, Dionis se lansează intr-o călătorie spre trecut metamorfozindu-se in ipostaza de Dan. Dar aceasta este doar o etapă intermediară, pentru ca Dan, care a fost cindva Zorastru şi s-a visat ca fiind Dionis continuă aventura cunoaşterii.

In altă ipostază, naivitatea şi ispitirea cu posesia eternităţii primordiale il aruncă in mâinile vrăjmaşului Ruben, care il invaţă să cutreiere timpul cu ajutorul cărţii, după care Dan se duce după iubita sa, Maria, dar nu inainte de a se despărţi de propria-şi umbră. Astfel, el devine etern, iar umbra sa om. Această desprindere de umbră simbolizează renunţarea la existenţa duală de muritor (materie şi spirit), eroul dobândind in acest mod unicitatea care este o trăsătură specifică universului, infinitului.

Fiind intrigat de „doma lui Dumnezeu”, de absenţa divinităţii şi, tinzând mereu spre absolut, produce nesăbuinţa de a crede că poate controla Universul („Oare nu se mişcă lumea cum voi eu? Oare nu cintă ei ceea ce gândesc eu?”), că ar putea fi Dumnezeu („Oare fără s-o ştiu nu sunt eu insumi Dumne…”), Dan se prăbuşeşte fulgerat din cerul său jos şi atingerea absolutului nu se implineşte.

Astfel, cele două vise se termină cu leşinul lui Dionis care are o stare de delir şi din nou amestecă planurile in care apare contrastul dintre demon şi inger, iar acesta este contopit prin iubire.

Tema omului de geniu este una actuală, deoarece, deşi fiind un geniu, el totuşi se confruntă cu multe probleme in viaţa reală fiind neinţeles de alţii, nu e acceptat de lumea din jur.