Rezumatul nuvelei „Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi

Nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanul” este o lucrare pragmatică in care este evocată figura lui Alexandru Lăpuşneanul in cea de-a doua domnie.

Aparţine genului epic, insă compoziţional, nuvela respectă mai mult cerinţele genului dramatic. Distingem in ţesătura intimă a nuvelei 2 planuri. Unul ne anunţă acţiunile lui Lăpuşneanu in vederea nimicirii boierilor, iar cel de-al doile oferă, la scenă deschisă spectatorului, desfăşurarea faptelor. Adică cel de-al doilea plan constituie esenţa dramatică a nuvelei. Cele patru episoade, ce se succed, implinesc de la inceput până la sfârşit caractereisticile unei opere menite a fi reprezentate; gradaţie, tensiune, izbucniri temperamentale, mişcări ample, trăiri puternice, sfârşit spectaculos.

Capitolul I – „Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreau”, se desfăşoară sub semnul voinţei despotice a eroului principal care işi expune tranşant viitoarele măsuri ce le va lua împotriva boierimii („Voi mulgeţi laptele ţării, dar au venit vremea  să vă  mulg şi eu pre voi. Destul, boieri!”). Pactul incheiat cu Moţoc, boierul intrigant şi duplicitar, relevă, de la inceputul nuvelei, arta lui C. Negruzzi de a pătrunde psihologia personajelor, de a le caracteriza prin mijlocirea acţiunii şi analizei deopotrivă.

Capitolul II cu motto-ul „Ai să dai samă doamnă!”, reprezintă un tablou ce pare a fi mai mult rezultatul fanteziei şi inventivităţii scriitorului, creat cu scopul de a pătrunde in adâncime personajul principal; comportametnul lui alexandru Lăpuşneanu faţă de doamna Ruxanda relevă şi mai convingător un temperament impulsiv, gata să-şi înjunghie soţia, care îi cere îndurare şi stăvilirea omorurilor boierilor. Eroul işi afişează acum dominantele psihice. El se încruntă şi-i făgăduieşte un „leac fără de frică”. Lăpuşneanu, beat de sânge, pune la cale un groaznic măcel al boierilor. El se duce la biserică şi, in faţa lor, simulează pocăinţî, invitându-i la un ospăţ de împăcare. Afară de stroici şi spancioc, care fug peste graniţă, toţi ceilalţi boieri cad in cursă, urmând invitării. In toiul ospăţului, lefegii se năustesc asupra boierilor, măcelarăindu-i pe toţi.

Capitolul III – „Capul lui Moţoc vrem…” anunţă cea mai dramatică parte a nuvelei. Prinzând de veste celel ce s-au petrecut la palat poporul se revarsă vociferând spre curtea domnească. Lăpuşneanu il intreabă ce vrea. După oarecare dezorientare, in cele din urmă, toţi unesc glasurile cerând capul lui Moţoc, pe care-l socotesc pricina răutăţilor. Vodă il predă furiei poporului care-l linşează.

Lăpuşneanu aşază apoi pe o masă in formă de piramidă capetele celor 47 de boieri, scenă ce ia proporţiile unui masacru, este creată nu numai cu nerv, dar şi cu o mare forţă narativă. Dinamica frazei fixează in fiecare clipă altă atitudine: „Cei bătrâni murea făcându-şi cruce; mulţi insă din cei mai juni se apărau cu turbare…; „Unii, deşi răniţi, se încleştau cu furie de gâtul ucigaşilor, şi, nesocotind ranele ce primeau, îi strângeau pân îi înăduşeau”…

Negruzzi dovedeşte o rară intuiţie in fixarea unor caracteristici succinte, atât ale domnului şi boierilor, dar indeosebi ale poporului; ele definesc fie convingere, laşitate, ca in finalul replicii lui Moţoc („Eu sunt boier mare!  Ei sunt nişte proşti!”), fie luciditate şi socotinţă in faţa unei situaţii critice, ce se  desprindea din replica domnului: – „Proşti, dar mulţi”, răspunde Lăpuşneanul cu sânge rece…, sau lipsa de orientare, descumpănire in masa de „burzuluiţi”.

Capitolul IV intitulat „De mă voiu scula, pre mulţi am să popesc şi eu”, deşi reprezintă sfârşitul unui tiran, nu se ridică la dramatismul şi complexitatea situaţiilor sociale şi psihologice din cel de-al treilea. După scena făcută lui Ruxandra, Lăpuşneanul nu mai omoară, dar schingiuieşte in mod barbar. De frică să nu fie căclat de boierii pribegiţi in Polonia, se mută la Hotin. Aici il apucă frigurile. Văzându-şi aparoape  sfârşitul obştesc cere să fie tuns călugăr şi să se rânduiască de urmaş fiului său. Pe urmă, revine călugăr şi să se rţnduiască de urmaş fiului său. Pe urmă, revine asupra hotărârii („de mă voiu scula, pre mulţi am să popesc şi eu”), dar doamna Ruxandra, sfătuită de mitropolitul Teofan şi indemnată de boierii pribegi Spancioc şi Stroici, ce scăpaseră d emăcel, il otrăveşte. Lăpuşneanu „invaţă să moară”, el care „ştia numai  a omorâ”. Aici eroul principal se manifestă natural”, mai ales in clipa in care se trezeşte din delir, şi surprins d esituaţie, aruncă cu potcapul intr-un călugăr. In chinuri grozave işi dă sufletul.